Habar nu aveam că viața mea se va schimba într-un timp atât de scurt și atât de mult. Aveam senzația că am să mă plafonez în această lume pe care nu mi-o doresc să o cunosc. Nu știu dacă intenția mea de a pleca de aici cât mai departe este cea mai bună soluție, dar îmi doresc ceva nou pentru mine, ceva care să fie doar al meu și pe care să nu fiu nevoită să-l împart cu nimeni. 

Nu știu ce se întâmplă cu mine mă simt atât de agitată. De fapt nu mai suport gălăgie în jurul meu, asta mă irită foarte rău. Nu credeam că tot acest neastâmpăr al meu nu are leac de vindecare.

Am tot încercat să spun lucrurilor pe nume, am încercat să nu mai fiu atât de înfuriată,  să las lumea să spună ce vrea, iar eu să mă preocup de tot ceea ce trebuie să fac. Așa cum poate am mai spus-o și cu o altă ocazie nu îmi place să mă vaiet, mai bine mă afund în muncă decât să mă plâng.

Nu stiu de ce, dar in ultima perioada am intalnit din ce in ce mai multi tineri, care, din pacate nici nu mai stiu ce vor. Iar cei ce sunt hotarati sa faca o adevarata schimbare in viata lor, ori nu sunt luati in seama, ori prefera sa plece cat mai departe de tara natala. Probabil ca mai avem mult pana reusim si noi sa ne tinem tinerii pe aproape. Si repet vorbesc despre acei oameni hotarati si care stiu ce vor. De asemenea nu trebuie sa-i neglijam nici pe cei care incearca din rasputeri sa se schimbe, sa aduca ceva nou in viata lor, atat pe plan personal, cat pe plan profesional.

Punem etichete mult prea repede. Ne place să fim mai cu moț și să etichetăm pe unul sau pe altul. Din diferite motive. De cele mai multe ori, despre lucrurile negative. Râdem de el că este prost, râdem că nu are școală, că nu are o nevastă bună, că nu s-a dezvoltat atât de mult profesional sau că e sărac.

Mai sunt și oameni ce râd pentru că se gândesc că ceilalți sunt din altă categorie socială. Și aici mă refer direct la rasism.