Aș putea să încep să vă descriu ziua de azi pe care am avut-o la serviciu…

Aceleași emisiuni, aceeași muncă nimic neobișnuit, numai că totul s-a schimbat din momentul în care a ajuns Alex Oprea la sediu. Ca de obicei vorbim despre Gală, concurenți și încercăm să ne punem mințile la treabă pentru a promova cât mai bine proiectul. Abia aștept marea finală a Galei și cel mai mult vreau să simt atmosfera incendiară așa cum se întâmplă în fiecare seară se sâmbătă seara.

Am deviat puțin subiectul pentru că sunt foarte încântată de Gala Premiilor Karaoke. Ca să revin la oile noastre o să vă spun că în urma lui Alex a venit și Gabriel Dima, unul dintre oamenii care ajută și la promovarea conceptului de Karaoke. Și uite așa din una în alta am stat și am dezbătut și pus la punct câteva din detaliile pentru Gala, surprizele pentru concurenți, cum vom filma, ce sunet vom avea, cum vom decora și multe altele…

Fără să ne dăm seama timpul a zburat mult prea repede, iar plictiseala și monotonia noastră a zburat și ea odată cu el. Ce bine este să ai prieteni înțelegători și mai ales să muncească cot la cot cu tine doar pentru a duce la bun sfârșit un proiectul. Am o rugăminte pentru Alex, să ajungi mai des pe la sediu ca să scăpăm și noi de monotonie, că nu degeaba te faci singur măscărici (în sensul bun).

Suntem aproape de a începe luna decembrie sau ”Luna lui Moș Crăciun” sau mai bine zis ”Luna Cadourilor”. Că veni vorba de cadouri abia aștept ziua de Moș Nicolae (că e mai aproape) și Moș Crăciun să primesc daruri multe.

Îmi aduc și acum aminte zilele de copilărie în care primeam cadourile mele preferate: jucăriile de pluș. Atât de frumoase, atât de pufoase! Câtă bucurie!

Prima mea jucărie de pluș a fost un cățeluș cu alb și negru… dormeam în fiecare seară cu el și mă jucam necontenit, însă după câțiva ani a trebuit să-l dăruiesc la rândul meu fratelui meu, pentru că se îndrăgostise de el.

Zilele trecute am fost să caut cățelușul meu de pluș prin magazine… nu l-am găsit pe el… însă am găsit pe un site unul identic, și mai mult decât atât aveau cățeluși și în nuanțe de maro.

Nu știu ce am, dar nu mă pot stăpâni…am în minte o singură schemă pe care nu o pot uita deși mă străduiesc:  un bolnav de cancer = 0% medicamente (tratamente); =0% speranță la viață; = 100% o moarte sigură.

Am cautat pe diferite site-uri de specialitate câte ceva despre această boală, despre afecțiuni și remedii… am găsit ceea ce căutam, dar nu am fost foarte bucuroasă de ceea ce am găsit pentru că așa cum am suspectat – un om simplu, cu un salariu mediu pe economie, diagnosticat cu o astfel de boală nu își poate achiziționa tratamentul necesar.

Cozile imense de pe holurile spitalelor ajung la un moment dat să te îngrozească, mizeria și mirosul insuportabil (un amestec de urină și medicamente) îți dau fiori de cum intri pe ușă și te întrebi oare se mai merită să ajungi la spital sau te tratezi acasa???

Cum medicamente nu mai sunt în depozitele spitalelor ajungi și te gândești să nu cumva să te duci să te tratezi de ceva și să te întorci acasă cu altceva…oare merităm doar asta? Suntem condamnați să trăim în mizerie și sărăcie în timp ce alții sunt tratați regește în afara țării…Când se vor termina toate astea???  Poate îmi dați și mie un răspuns…

Zilele trecute am dat o fugă până la oftalmolog și nu mă întrebați de ce… mă usturau ochii îngrozitor și nu știam ce să mai fac. Am aflat un lucru foarte interesat și bineînțeles că sunt nevoită să port ochelari, dar asta chiar nu mă deranjează câtuși de puțin mai ales că trebuie să îi port doar atunci când citesc și scriu, dar și când stau la calcuator.

Am aflat că nu mai am acele enzime ce acționau la umezirea ochilor, cum ochii sunt organe apoase au nevoie de lacrimi pentru ai umezii de aceea este bine să mai plângem din când în când nu mereu; pentru că am stat prea mult timp concentrată în fața calculatorului am uitat să clipesc și astfel ochii au început să mi se usuce.

Pentru a preveni agravarea problemei oftalmologul mi-a prescris o rețetă cu câteva picături (înlocuitor de lacrimi sau lacrimi false), totodată mi-a mai spus că într-un minut este bine să clipim de cel puțin 17 ori pe minut pentru a evita uscarea ochilor…

Învățare de minte și bine de știut…Nu mă mai lăsați la calculator!!!

În goana nebună după putere se pare că ai noștri politicieni au uitat să vadă, să audă și să simtă adevărata durere a oamnenilor.

Sistemul în care trăim ne închide într-o crustă amară în loc să ne dezvolte frumos și armonios. Într-o țară în care lupta politică e crâncenă, iar sistemul sanitar e secătuit de ceea ce ar trebui pentru a-și ajuta bolnavii…numai bolnav să nu fii.

Să suferi de o boală precum cancerul sau leucemia este cu adevărat o sinucidere, mai degrabă, decât să speri că aceste boli se vor trata. În ochii pacienților nu vezi nimic altceva decât lacrimi , lacrimi ce nu pot sensibiliza pe ai noști politicieni. Chiar dacă încă speră la o minune sunt conștienți cu toții că nimeni nu îi poate salva din ghearele morții.

Nici măcar pe micuții care încă nu au ajuns să descopere lumea și să o perceapă într-un mod mult mai plăcut decât noi, cei care am uitat să ne bucurăm de lucrurile simple… lucruri ce altădată ne umpleau sufletul de bucurii și împlinire sufletească.

Pe holurile spitalelor vezi în toate colțurile câte o ființă ce încă mai speră la salvarea sa. De ce nimeni nu ne aude când cerem ajutor? Oare nu avem drepturi egale?…