Înainte aveam nevoie de linişte foarte rar… dar acum, în prezent am nevoie de linişte aproape în fiecare zi. Altfel nu mă pot concentra pe ceea ce am de făcut, nu mai pot gândi fără să am parte de o linişte deplină. Poate că mi-am depăşit puţin limitele în ultima perioadă şi poate că de aceea organismul meu îmi trimite din ce în ce mai multe semnale.

Trebuie să recunosc nu mai sunt tânără, nu mai am 20 de ani, iar organismul meu cedează din ce în ce mai repede. Încep să îmbătrânesc şi trebuie să recunosc acest lucru. Nu mai sunt o puştoaică plină de energie care să zburde de ici până colo şi să rezolve toate treburile.

Nu mai pot să continui în acelaşi mod alert ca până acum. Am nevoie de ceva mai multă relaxare, ceva mai multă înţelegere şi de ce nu iubire. Da, cam asta este… Am uitat să am timp şi pentru mine, am uitat să-mi accept greşelile. Nu sunt perfectă şi mai întâi de toate ar trebui să accept acest lucru.

Că nu pot accepta asta este cu totul şi cu totul altă poveste, dar eu totuşi încerc să fiu un om normal. Cred că pentru foarte multă lume a fi un om normal înseamnă să nu-ţi pese de ce se întâmplă în jurul tău, să nu-ţi pese de oameni şi de ce nu să fi doar pentru tine… un egoist convins.

În percepţia mea a fi un om normal înseamnă să ai grijă de tot şi de toate, să îi sprijini pe ceilalţi, să-i asculţi şi să-i ajuţi. Un om normal caută perfecţiune, iubire şi linişte. Însă cel mai mult caută un lucru pe care foarte multe persoane îl ignoră, caută cunoaşterea, caută să se perfecţioneze, caută acel ceva care să-l scoată din impas de fiecare dată.

Un astfel de om îmi doresc să fiu. Cel puţin mă străduiesc cât de mult pot pentru a obţine un astfel de comportament. Şi asta chiar dacă îmi este al dracului de greu. Nu vreau să mă resemnez ca alte persoane din jurul meu. Ştiu că pot aşa că nu am să mă las până când am să-mi dovedesc singură capacităţile. Pentru asta nu trebuie să fii ambiţios, ci doar puţin mai mult meticulos şi bineînţeles răbdător şi calm – asta contează cel mai mult.