Ar trebui să revin cu picioarele pe pământ deoarece simt că timpul ăsta e de neoprit, iar eu cad iar în capcana lui. Sunt o fire destul de complicată și puține persoane reușesc să mă cunoască așa cum sunt eu de fapt. Printre multe altele nici eu nu mă prea împrietenesc ușor cu persoanele din jurul meu… am o oarecare rezervă în privința tuturor și asta nu este din răutate, ci pur și simplu este un instinct de apărare al meu.

Nu știu cum se manifestă acest instinct la alte persoane, dar la mine câteodată e puțin ciudat, desi recunosc foarte rapid momentele în care îmi scot gheruțele așa cum îmi spune un bun prieten. Nu îmi plac prejudecățile de aceea orice s-ar întâmpla în viața asta întortocheată îmi păstrez opiniile despre anumite persoane doar pentru mine și cam atât. În plus de asta nu îmi place să-mi fac anumite păreri înainte să cunosc persoana respectivă, poate că acest mic detaliu uneori poate fi considerat un defect, dar pe mine mă ajută să depășesc anumite obstacole pe care uneori mi le creez singură.

Mama îmi spunea deseori că sunt morocănoasă și în același timp mofturoasă. Mofturoasă sunt și acum asta nu am putut schimba la mine, dar ce am reușit să fac a fost să îmi las partea morocănoasă undeva cât mai departe de mine. Cred că cel mai probabil am încuiat-o într-un sertar în casa de la țară. Nu mai sunt un copil și fac eforturi uriașe să înțeleg lucrurile așa cum sunt ele în realitate, nu cum încearcă unii să le dea un alt aspect, să le transforme în ceva ce ele nu sunt…

Am greșit și eu pentru că asta este ceva firesc și este imposibil să nu greșești măcar o dată în această viață. Însă ceea ce eu nu am putut și nu am reușit să fac până acum a fost să mă iert pentru a mea greșeală… Nu pot să fac asta deși în mare parte am reparat asta. Și nu este vorba doar că simt acel sentiment de vinovăție, ci mai de grabă nu mă pot ierta pentru că am schimbat cursul vieții mele, iar acum nu mă simt foarte confortabil pentru acest lucru care uneori pare atât de mărunt.

Cineva mi-a spus într-o zi că dacă am curajul să visez atunci pot face ca visul meu să devină realitate… Încă îmi sună în ureche aceste vorbe și mă întreb dacă nu cumva curajul pe care îl aveam odată îmi lipsește, căci altceva nu înțeleg ce se întămplă cu mine.

Există pentru fiecare dintre noi o persoană pe care nu o vom putea uita niciodată. Nu e vorba despre vreo rudă din familie sau unii dintre acei verișori, ci mai degrabă este vorba despre acel cineva de care ți se face dor în orice minut. Umblă vorba prin târg că îți poate fi dor de cineva în acele momente în care te simți părăsit și ai probleme, pe care nu le poți rezolva fără ajutorul persoanelor din jurul tău.

Eu nu vorbesc despre acele persoane, eu vorbesc doar despre acea persoană care te îndrumă, care te ascultă și care de obicei ori te face să râzi doar făcând haz de necazurile tale ori să te gândești la o soluție. La acea persoană mă gândesc eu când scriu aceste rânduri, la persoana care a reușit în câteva secunde să mă facă să vreau mai mult de la mine. Nu știu dacă am cuvintele necesare pentru a descrie această persoană, cum nici nu știu dacă până la urmă voi putea vreodată să îl uit. Nu găsesc nici un defect la el, nici chiar cel mai mic defect.

Chipeș, puțin arogant și cu un zâmbet fermecător este imposibil să nu îți placă un asemenea bărbat, iar ochii lui sunt atât de pătrunzători încăt îi cazi în vrajă pe loc. Sunt destule zile de când nu ne-am mai scis și asta nu m-a deranjat absolut deloc, deoarece știu că îmi vezi mesajele, dar ești mult prea mofturos ca să îmi mai și răspunzi sau îmi trimiți mesaje doar când vrei.

Cu toate astea îmi place să te privesc, îmi place să te aud pentru că în ultima perioadă tu ai devenit inspirația mea… Îți mulțumesc din suflet că m-ai ajutat să mă descopăr și mai mult decât atât că ai reușit să mă faci să mă înțeleg mult mai bine pe mine… dragul meu îți mulțumesc!