Azi m-am pregătit să scriu aici câteva rânduri, dar sinceră să fiu nici nu știu ce aș putea scrie. Aș fi avut multe de zis dacă m-aș fi concentrat putin și aș fi găsit adevărate subiecte pe care să le dezbatem… dar nu de această dată nu mă mai simt în stare să caut răspunsurile bune la câteva din întrebările care-mi scâie creierul și care mă fac uneori să mă pierd în detalii, pe care în mod normal nu le-aș fi observat.

În această săptămână minunată s-au întâmplat o mulțime de chestii atât în spațiul virtual, cât și în spațiul public. NU vreau să intru în amanunte pentru că nu mi se pare normal să mai comentez și eu ceea ce s-a întâmplat. Mi se pare absolut normal să-i las pe ceilalți să comenteze, iar eu să-mi adun informațiile, să le pun cap le coadă ca într-un puzzle, să construiesc propiile idei, după care să merg mai departe și să-mi văd de treburile mele. Nu am putut însă să mă abtin când am văzut filmulețul cu nefericitul „Robert” care se chinuia să dea anumite comenzi mașinii sale. Nu îmi vine să cred că pot fi asemenea oameni, care din motivația (prostia) lor de a arăta celorlalți ce dețin se fac de râs în fața unei întregi țări. Nici aici nu vreau să intru prea mult în detaliu, că până la urmă am înțeles că individul care practic țipa la propria lui mașină este un actor, ceva de genul. Acum fie vorba între noi la cat de bine juca acel rol nu prea părea să aducă vreun semn cu vreun actor, totul pare impecabil în acel filuleț.

Nu știu cui ar trebui să-i mulțumesc, dar am cei minunați prieteni. Nici nu m-am gândit ce îmi doresc de ziua mea, întrucât mai este mult până în toiul verii și nu vedeam rostul – de ce să mă gândesc de acum, dacă mai este mult până atunci. Dar ieri un amic a ținut mortiș să-mi facă ziua mai frumoasă. Bineînțeles că m-a întrebat ca de fiecare dată cum mă simt, cum mă descurc, ce mai fac? De fapt acestea sunt întrebările din fiecare zi, pentru că așa începe și conversația noastră. În zilele în care eram foarte tristă și supărată pentru că nu știam ce se întâmplă cu sănătatea mea, întrebările lui m-a făcut să mă simt mult mai bine, chiar dacă durerea era mare.

Îmi plac bijuteriile în special brățările sunt fanul cel mai mare având în vedere aceste mici lucrușoare care îmi aduc pe buze mereu zâmbete, chiar și în cele mai triste momente. Este suficient doar să-mi privesc colecția de brățări și deja mă simt mai bine. Ar mai trebui să adaug că fiecare brățară în parte are propia ei poveste, propia istorisire, unele foarte frumoase, altele îmi aduc în dar sentimente de dor și puțină tristețe.