Azi mă simt ca o rățușcă urâtă, de fapt m-aș putea pune în locul rățuștei cea urâte. Deși nu îmi place mai deloc să port ochelarii sunt nevoită să o fac.
Dacă până acum mă prosteam și nu vroiam să fac acest lucru zilele trecute am înțeles că ar trebui să las la o parte toată tâmpenia, tâmpeniile mele de a nu purta ochelarii.
Ar fi trebuit să fiu mulțumită că nu îi port minut cu minut, ci doar atunci când scriu, citesc, stau în fața calculatorului sau fac lucruri de migală ce necesită o atenție sporită implicit o forțare a ochilor mei și a procesului de vizibilitate.
Sunt supărată pemtru că ieri pentru prima dată după foarte mult timp nu am putut să descifrez un mesaj de la un amic. Nu m-am supărat că nu am văzut m-a iritat însă faptul că era un lucru important pe care eu abia spre dimineață l-am descoperit.
Oricum senzația aia că nu poți să vezi și că totul este în ceață sau întuneric a fost destul de neplăcută. A fost o senzație ce mi-a dat fiori și m-a făcut să mă gândesc mult mai mult la ce trebuie să fac și nu la ceea ce îmi place să fac, mai ales că în joc este a mea vedere…
Adaugă un comentariu