Lupta interioară dintre suflet și minte

Am vorbit atât de mult timp despre moarte încât mi se pare că trăiește în același timp cu mine. Mă urmărește cu fiecare pas pe care îl fac. Ba mai mult câteodată îi simt respirația rece chiar în ceafa mea. Nu am nevoie să îmi spună cineva că toate astea sunt tâmpeniile din mintea mea.

Mai ales că nimeni nu a știut și nu a simțit durerea pe care eu am simțit-o în urma problemelor mele. Bineînțeles nu condamn pe nimeni și nici nu vreau ca cineva să treacă prin ce am trecut eu, dar nu aș vrea nici să primesc criticile unora care abia au habar cu ceea ce li se întâmplă.

Și aici nu este vorba că sunt egoistă și cu nasul pe sus, dar din moment ce nimeni în afară de mine nu a simțit acele dureri mai bine s-ar abține de la diferitele lor comentarii. Nu am avut niciodată pretenții să mă ajute careva, deoarece am familia și prietenii foarte apropiați care să facă asta.

Cum am spus și în articolele trecute nu mai am așteptări de la nimeni. Singurele așteptări sunt cele venite din partea mea. Eu sunt cea care trebuie să mă descurc și să încerc să rezolv tot ceea ce îmi propun. De exemplu mi-am propus să-mi ajut din ce în ce mai mult părinții și fratele.

Asta bineînțeles după ce am observat că ei sunt singurii care mă iubesc necondiționat și ar face absolut orice pentru fericirea mea. Sincer nici nu mai îmi pasă de ce vor spune acele persoane care se numesc prieteni, dar care atunci când am nevoie de ei îmi întorc spatele.

Pur și simplu de astăzi începe o nouă era pentru mine, cu bune și cu rele o să-mi asum toate lucrurile care sunt de asumat. Sper să nu mai am parte de temeri, frici și indecizii, sper să fiu eu și doar eu cea din trecut care avea curaj și lupta pentru tot ce își dorea.