Am fost în locuri pe care mintea mea nu le-a vrut… În locuri pe care nu mi le-am dorit și aș fi preferat să nu existe așa ceva.
Am încercat să-mi țin mintea ocupată cu tot felul de lucruri, doar, doar, o să pot mai mult… Și voi scăpa în sfârșit de probleme…
De fapt adevărata închisoare abia acum începe, când timpul se scurge cu o repeziciune de nedescris, iar teama își spune mereu ultimul cuvânt…
Mă simt înfrântă într-un univers care nu-mi aparține și cel mai probabil nu mi-a aparținut niciodată. Am rămas agățată în trecut, mai exact în traumele din trecut peste care am adăugat an de an altele noi, fără să încerc să vindec ceva…
Și ajungi într-un punct, într-un punct pe care l-aș numi de cotitură. Simt că mă apasă toate poverile cărate de-a lungul anilor.
Știu că de data asta nu mai am unde să fug și singurul lucru pe care îl pot face este să mă vindec.
Știu exact de unde să încep să vindec și ce am de făcut, numai că pentru asta am nevoie de o cantitate foarte mare de energie.
Nu e ca și cum ai pocnit dintr-un deget și totul se rezolvă… ai nevoie de consum și consum mare de energie.
Cine nu a trecut prin asta sigur nu mă înțelege pentru că sunt unii care își închipuie tot felul de lucruri și atunci nu are rost să mă explic.
Am știut că în primul rând am nevoie de timp pentru asta și în sfârșit am să-l obțin.
Apoi de un spațiu adecvat în care să mă simt în siguranță să pot face lucrul asta. Și totodată am nevoie de energie pură ca să pot pune totul în mișcare.
Nu este un procedeu și un traseu ușor, dar mă încumet să-l fac, pentru că îmi doresc o viață mai bună. Și pentru că îmi doresc să fiu reparată pentru tot ce va urma…
Adaugă un comentariu