Recunosc, dacă nu ar fi ai mei ar fi vai și amar de mine… muncă toată ziua. Sunt rare momentele mele de sinceritate, dar zic eu exact atunci când trebuie, nici mai devreme, nici mai târziu. Cu toate astea, dacă nu ar fi fost părinții mei aș fi murit de foame, la propriu.
Și nu în sensul că nu aș fi avut bani, ci nu aș avea timp să gătesc și nici să-mi încălzesc camera. Nici nu-mi vine să cred că mai sunt câteva luni și se fac aproape doi ani de când ai mei mă suportă pe capul lor. Și asta nu este tot, după ce că am programul așa cum îl am (cei care mă cunosc știu foarte bine despre ce este vorba), mai am și ciudațeniile mele legate de timp și de faptul că nu reușesc să fac tot ceea ce mi-am propus.
E adevărat sunt momente în care mă străduiesc să dau tot ce-i mai bun, dar uneori am parte de un mare eșec. Știu că ar trebui să-mi iau momentele mele de pauză, dar sunt conștientă că dacă mi-aș pune pe pauză puțin motoarele nu voi reuși să fac anumite progrese, pe care mi le doresc.
Nu sunt nebună doar îmi place să fac totul perfect, iar asta a fost și încă mai este o problemă. De aceea eu nu am timp să ies atât de mult pe cât și-ar dori anumite persoane și nici nu mă încălzește prea tare să-mi pierd câteva ore pe zi pe nu știu ce machiaje și zorzoane – pe astea le las pentru evenimente și ședințele foto, pe care le-am redus drastic în ultima perioadă.
În schimb timpul meu se împarte între citit, scris, fotografie – grija pentru persoanele importante din viața mea – și bineînțeles munca mea. Și nu e o obsesie este doar o mică parte din ceea ce eu numesc nevoia mea de a atinge într-o zi perfecțiunea.
P.S.: Mamă, tată și Robert – mulțumesc pentru că mă suportați așa! :p
Adaugă un comentariu