Cred că și astăzi a fost o altă zi de duminică în care mare lucru nu prea am făcut. Am așteptări mari de la mine, așteptări mari de la cei din jurul meu. Am început să cred că pot face lucrurile perfect și atunci când nu reușesc să fac ce îmi propun sau observ că nu a ieșit așa cum mi-am dorit încerc să o iau de la capat până totul iese ca la carte. Am devenit o persoană obsedată de perfecțiune.
Cu fiecare zi care trece îmi doresc să fac toate proiectele și chestiile în care sunt implicată să devină perfecte. Îmi doresc o lume perfectă pentru mine, pentru apropiații din jurul meu, pentru acei oamenii care merită tot ce-i mai bun. Astăzi nu am reușit să fac mare lucru, doar să îmi arânjez puțin lucrurile prin casă, să vorbesc sau mai bine spus să le scriu acelor persoane, pe care nu le-am mai contactat de foarte mult timp și bineînțeles am zis că o să-mi aloc și eu puțin timp pentru relaxarea mea, dar cum era de așteptat mi-am amintit că mai am câte ceva de făcut, iar relaxarea mea trebuie să mai aștepte puțin.
Nu îmi pare rău că am tot timpul ocupat, cum nici nu îmi pare rău să muncesc făra oprire, de fapt atunci când obosesc îmi amintesc de vorbele bunicii care îmi spunea că dacă voi reuși să mă odihnesc dintr-o muncă printr-o altă muncă atunci voi fi cu adevărat fericita.
Și avea dreptate bunica simt fericirea cu fiecare lucru pe care îl duc la bun sfârșit, iar asta ma motiveaza să muncesc din ce în ce mai mult, să-mi fac noi proiecte și poate că pe viitor voi ajunge să cunosc acea lume perfectă pe care mi-o doresc. Cam așa decurge o zi de duminică pentru mine – în încercarea de a mă relaxa îmi dau seama că nu pot sta fără muncă, ce paradox?!
Adaugă un comentariu