Era în trolebuz aștepta să ajungă acasă, noaptea îi limpeziră gândurile, iar în mână strângea cu putere afișul lui. Iubește vocea lui, iar prin ea a putut să descopere alte povești așa cum o învățase bunica ei… cu cât o melodie (piesă) era mai intensă cu atât povestea era mai palpitantă și plină de dragoste… traiește din spusele bunicii și se hrănește cu vocile unor îngeri. Începutul ei de săptămână nu anunța nimic special până când colegul, John, o anunță: Mâine fac înregistrare cu Cezar, mulțumită? Nu era doar mulțumită era foarte fericită. Singura șansă de a vedea o persoană a cărei voce însemna mult pentru ea. Scriu asta pentru că sunt dezamăgită de mine, pentru că nu am avut suficient curaj să întâlnesc un om pe care cu sinceritate îl respect.