Astăzi mi-am amintit o pățanie foarte interesantă pe care am avut-o în urmă cu foarte mulți ani. De fapt mi-am amintit cât de fericită eram atunci. Nu aveam prea multe griji și nici nu țineam cont problemelor din jurul meu. Probabil că aș fi făcut absolut orice doar ca să fiu lăsată în pace să-mi văd de treburile mele și în general să-mi petrec timpul singură. Iar acum sunt exact pe dos.
Nu îmi mai place să stau singură și parcă viața mea nu a fost niciodată mai goală și mai tristă ca acum. Nu vreau să dau vina pe ultimele mele probleme, nici măcar pe cele legate de sănătate. Într-un fel sau altul am scăpat de cele din urmă, mi-am rezolvat și problemele cu ai mei părinți și totuși mă simt singură. Și din ce în ce mai singură…
Mă gândeam că poate acesta este efectul răcelii mele, poate că asta în mod sigur m-a lovit la cap și îmi cam dă fericirea în porții mici. De fapt nici nu mai știu când a fost ultima dată când am zâmbit. Nu pot să neg nici eforturile pe care le tot fac prietenii mei și le-au făcut până acum pentru a mă vedea puțin fericită.
E ciudat și în același timp bizar că tocmai acum după ce am reușit să-mi rezolv problemele în mare nu sunt fericită. Nu simt fericirea și mă gândeam că poate nu o caut acolo unde ar trebui. Nici nu vreau să mă gândesc ce se poate întâmpla dacă mi se vor întoarce depresiile mele. Deși întotdeauna am încercat să fac eforturi și să depășesc aceste probleme legate de firea mea tot nu am reușit să fac mare brânză.
Înainte să mai spun ceva greșit cred că ar fi fost mult mai bine dacă aș fi vorbit despre „el”. Iar „el” este o persoană foarte specială pentru mine, de aceea am pus în cartea mea un capitol dedicat lui, un capitol numai despre și cu el. Nu voi scrie aici nimic mai mult decât își dorește mai ales că el este genul de persoană mai discretă. Într-un cuvânt fericirea mea s-ar putea afla în brațele lui și nu îmi pasă de ce spun ceilalți, ci de ceea ce eu simt pentru persoana respectivă.
ionut a zis
Foarte frumos spus Criss
Kitty a zis
multumesc!