Proiect nou… temeri și oboseală…

Am obosit… am obosit cu mult timp în urmă, am obosit să dau explicații, am obosit să împac pe toată lumea, am obosit să mă explic pentru fiecare proiect în parte, pentru fiecare gest. Am obosit, pur și simplu am obosit…

Și nu e o oboseală de ieri de azi, e o oboseală acumulată în timp, în ani, o oboseală pe care nu am putut să o controlez. Da sunt obișnuită să controlez lucrurile din viața mea, să am parte de confort, să știu totul dinainte, să am totul calculat, fiecare pas în parte, fiecare proiect… numai că în viață nu e totul despre asta, nu e totul despre a cunoaște dinainte.

Nu e totul despre o viață liniară cu totul prevăzut dinainte, cu evenimente calculate, cu totul bine măsurat… Mi-am dat seama că în viața e vorba despre impuls, imbold, intuiție, curaj de moment și decizii luate instantaneu, fără prea multă gândire, fără prea multă zăbovire.

Ca orice om îmi este teamă de viitor și am frici, dar uneori mă las condusă de aceste frici și temeri, chiar dacă sunt conștientă că din asta nimic nu iese bine, nimic nu mă ajută, ci dimpotrivă mă împovărează. Mă gândesc cu cea mai mare groază că trebuie să iau o decizie până la sfârșitul lunii decembrie.

Mă gândesc că ar putea fi proiectul potrivit, care să mă motiveze și care să-mi schimbe viața. Dar în același timp mă tem, având în vedere că este un proiect ce implică scrierea creativă. Cel mai mult mi-e teamă că o să pierd din nou abilitatea de a scrie fluent, cursiv, fără întreruperi, fără ezitări și fără greutatea de a construi fraze.

Mi-e teamă să accept un proiect de acest gen și să mă trezesc într-o zi, așa cum m-am trezit cu ani în urmă și să nu mai pot scrie. Să nu mai simt aceeași bucurie pentru scris, să nu mai simt că acea peniță subțire înmuiată în cerneală nu mai este o extensie a corpului meu.

Aproape șase ani mi-a luat ca să-mi revin, șase ani în care am sistat scrisul, șase ani în care nu am mai fost capabilă să scriu poveștile începute pentru nepoții mei… Șase ani în care am lăsat cartea dedicată lui neterminată.

Nu vreau să mă mai întorc la acea perioadă de șase ani, nu vreau să mai trăiesc acolo, nu vreau să mai fac parte din acel trecut dureros. În toată acea perioadă mi-a fost greu să țin stiloul în mână, mi-a fost greu să aștern rânduri în jurnal… a fost doar o negură în care m-am cufundat și din care abia am ieșit.

Mi-e teamă că dacă voi accepta proiectul nu am să reușesc să-l duc la bun sfârșit. Mi-e teamă de asta și de multe alte lucruri. Cu toate astea încerc să mă bucur cu toată ființa mea de scris și de felul în care mă simt atunci când scriu…