Inimă vs creier – când pasiunea pentru scris învinge temerile…

„Când pasiunea pentru scris învinge temerile, inima se împotrivește dictaturii creierului…”

Inima mea a bătut din nou… a văzut, a atins, a simțit și s-a umplut de dor. Pentru prima dată în ultimii ani a început să bată pentru ceea ce i-a fost menit, iar eu ca o toantă am privat-o.

Am obligat-o până am forțat-o să uite de iubirea pentru scris, de simțurile ascuțite care o ajutau în redactarea textelor. Să uite ce era, de fapt, și să trăiască într-o temniță domestică, doar pentru a fi în pas cu ceilalți, într-un ritm uitat de lume.

Ea săraca s-a zbătut și a cutreierat prin gânduri și impulsuri trimițând adesea regrete împletite-n vise…

Am pierdut acel pariu cu mine însumi… am pierdut pentru că atunci când mi-am amintit cine sunt inima a început să bată din nou. Ea țipa cât putea „ieși din confortul tău de persoană amărâtă, încearcă să te întorci la ce iubești, să te întorci la scris”…

Iar masa de scris mă aștepta…

Ce-i drept cam prăfuită, cu pagini albe frumos așezate, cu pixuri colorate, creioane ascuțite, iar într-un colț și-a făcut simțită prezența măiestoasă penița și călimara cu cerneală.

Păreau neatinse și în același timp prea uzate în încercarea de a așterne cuvinte moi și dulci pe pagini multe și lucioase. Parcă timpul a încremenit căci toate erau acolo și mă așteptau, doar eu trebuia să mă decid pe care cale voi merge.

Eu care întotdeauna am știut ce vreau… eu care într-un final aproape că mi-am ucis cu sânge rece pasiunile și visul.

Eu care am uitat să zâmbesc și să-mi aștern gândurile reci în sufletele oamenilor calzi, eu care am învățat că al meu condei poate fi atât de acid încât să ardă sau atât de dulce încât să sfărâme până și inimile de piatră.

Uitasem de acel curaj nebun care m-a făcut să scriu, care m-a făcut să mă expun… și totuși iată-mă aici cu pixul în mână mâzgălind deasupra foii…

Și totul s-a schimbat într-o clipă… totul s-a schimbat după vizita la castel.

Sufletul meu sărmanul tânjea după eliberare și în sfârșit într-o seară de duminică i-am permis să-și facă timp la o scurtă întâlnire cu Moș Martin… Și nu glumesc era acolo așezat la masă îndemnându-te să te așezi.

Dar despre asta am să povestesc în paginile următoare. Până atunci mă bucur că m-am găsit în acea vizită la castel, întâlnirea cu Moș Martin și mai presus de toate în răgazul pe care mi l-am oferit după o cursă nebună… de zile, luni și chiar ani.

Cu dragoste aceeași eu, cea cu stiloul în mână și cuvinte moi scrijelite pe hârtie.