În vizită la Castel m-am simțit  ca o regină…

„În vizita de la Castel m-am simțit ca o regină îmbrăcată în rochița mea de catifea, în sala de bal așteptând momentul potrivit…”

Când am plecat de acasă ploua… de fapt, cerul îmi susținea din măreția lui tristețea pe care am strâns-o atâta timp. Interiorul meu plângea, iar îngerii de acolo de sus plângeau și ei cu mine la unison. 

Mă durea…

Mă doare încă, dar încerc să peticesc fiecare rană, fiecare țipăt, fiecare jignire sau cuvânt spus fără rost…  Am plecat de acasă, dar nu eram sigură că starea mea se va schimba…

Se spune că ploaia vindecă răni, dar mie ploaia doar îmi ascunde șiroaiele de lacrimi, suferința din ochi și tristețea din suflet. Nimic nu părea să se schimbe, nici chiar atunci când am intrat pe porțile Castelului.

Nici măcar măreția muntelui nu putea să-mi oprească lacrimile doar îmi smulgea câte un zâmbet ici colea, cât să nu fiu o persoană prea acră, prea amară și în același timp prea fragilă pentru a duce atâta suferință.

Am știut dintotdeauna că e ceva pe munte, în munte care mă atrage și care îmi oferă un bandaj vindecător pentru toate rănile și suferințele mele. Am pășit în curtea castelului, am cercetat-o, am simțit fiecare piatră, am văzut fiecare detaliu și mi-am umplut plămânii cu aerul tare care-ți taie răsuflarea.

Totul s-a schimbat în momentul în care am pus primul pas pe scările Castelului. Nu știu cine sau ce a trezit acea parte din mine pe care am ucis-o de atâtea ori, dar cu siguranță a trezit-o și i-a dat o stare de bine așa cum nu mă așteptam.

Să fii fost oare pereții și pardoseala toate îmbibate în povești și povestiri?!

Să fii fost oare toate simbolurile de pe pardoseală, de pe vitralii… aceleași simboluri pe care adesea le visam în copilăria mea?!

Să fii fost oare mobilierul vechi atât de izbitor de asemănător cu cel al bunicii?!

Sau poate a fost chiar sala de bal, cea care mi-a aprins imaginația și mi-a pus-o la joacă?!

Atât de multe lucruri spuse și atât de puține persoane care să simtă. Deja îmi imaginam cum se desfășura o seară de bal în acel salon, cum doamnele cochete se puteau bucura de atenții la brațul partenerului și cum domnii erau chiar domni și manierați nu ca acum, nu ca în prezent…

Îmi imaginam cum se dansa în acea sală de bal și imaginația mea a mers mai departe. Visam cu ochii deschiși că trăiam în acele vremuri și că eram în îmbrăcată în rochia mea albastră de catifea. Aceeași rochie pe care Dev m-a sfătuit să o brodez, însă pe atunci nu știam ce să-i brodez…

Acum știu și o să mă apuc de treabă curând… Din păcate m-am visat din nou singură ca și cum aș aștepta, dar nimeni nu va veni… nu cel pe  care mi-l doresc…

Și asta pentru că am tendința să ridic bariere în jurul meu, ziduri înalte pe care nimeni până acum nu a putut să le dărâme. Dar asta e o altă istorisire, pe care poate o voi scrie dacă îmi voi găsi curajul necesar.

Mi-a plăcut vizita în castel și aerul regal pe care îl poți regăsi la fiecare pas în saloanele și sălile de la intrare. Când am părăsit Castelul soarele și-a făcut simțită prezența dincolo de crestele munților, iar razele lui îmi mângâia fața biciuită de lacrimi.

Una peste alta în vizita de la Castel m-am simțit ca o regină…