Am lipsit o zi și jumătate și mă simt aiurea față de voi pentru că nu v-am mai scris și nu v-am mai ținut la curent cu ceea ce fac. Vreau să vă spun că nu am lipsit pentru că așa am vrut, am lipsit pentru că am pierdut una dintre cele mai dragi persoane din viața mea.
Nici astăzi nu am crezut că o să-mi pot reveni, dar mai ales să scriu despre ce înseamnă cu adevărat să te ”doară sufletul” și să ai un amestec de tristețe, resentimente și mai presus de toate foarte multă durere.
E vorba de femeia pe care o numeam bunică, chiar dacă era numai mătușa tatei am învățat să o iubesc mai mult decât ca pe o bunică. Mi-e atât de greu să vorbesc despre ea la trecut. Dacă mai greșesc pe aici vă rog să mă scuzați, încă nu mă simt bine încerc să trec peste chiar dacă știu că acum nimeni nu va mai suna de sărbători și nici nu va mai veni în concedii la căsuța noastră de vară, nimeni nu îmi va mai spune vorbe frumoase și nimeni nu îmi va mai spune că: ”lacrimile sunt pentru teatru, în viața reală sunt doar zâmbete”.
Știu că acum este fericită, își dorea din suflet să ajungă lângă bărbatul ei, era conștientă că trebuie să-și aștepte, cum s-ar spune, sorocul pentru a fi lângă el, cel puțin asta mi-a spus în acestă vără, când ne-am reîntâlnit după aproximativ 15 ani și se pară că acesta a fost ultima. Nu i-am simțit lipsa atât de mult pentru că vorbeam mereu, la telefon, pe internet. În vară ne-a spus că a venit pentru ultima oară să-și vadă căsuța din povești, pentru că asta era casa de la țară, de fapt toată viața ei a fost o poveste și o să vedeți de ce…
Adaugă un comentariu