Amăgire

Era foarte aproape de el, îl simțea și inima îi spunea asta știa că este foarte aproape de el. Se întoarce și în întoarcerea ei o pală de vânt îi mângâie părul, iar razele soarelui îi oferi o strălucire ce doar ea o avea. Privirea ei îi întâlni chipul chiar dacă era la o distanță destul de mare. Îi venea să alerge în brațele lui și să-i sărute toată fața așa cum făcea și în trecut, inima ei bătea din ce în ce mai tare, mai mai să iasă nebuna din piept și fericirea se răspândește în tot corpul ei…

Însă nu alergă, nici nu se avântă în brațele lui ci merse normal ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, nu vroia să știe cât de dor îi fusese de el și brusc se blocă nici nu mai știa ce să zică și cum să se comporte. El se apropie de ea și îi spuse aplecându-se să-i sărute obraji:

– Ce faci măi unde ți-am spus să mă aștepți? – Dar nu am știut unde să te aștept, răspunse ea după un timp, mai ales că îi simți din nou obrazul proaspăt ras și pielea atât de fină. Nu îi venea să creadă că era în fața ei ar fi vrut să rămână o viață lângă ochii albaștri ca marea, părul de un șaten închis și trupul înalt și zvelt, acesta era iubirea ei… brusc o rază puternică de lumină o făcuse să se trezească și astfel că tot ce văzuse dispăruse, era tristă știa că iar se amăgise singură visându-l pe el și ca de fiecare dată doctorul trase draperia și îi spuse: – Bună dimineața, soare!