„Nu știu de ce, dar îmi tot vin în minte secvențe din întâmplarea petrecută în ultima zi de liceu. Și așa cum nu îmi doream secvențe legate de profesoara de matematică. Nu vreau să fiu o persoană a cărui ură crește. Îmi văd de treabă mai departe și parcă toată munca mea de la tv o fac în mod automat. Mă tulbură însă un singur gând – oare cum pot face față eu tuturor problemelor care-mi dau năvală și-mi tulbură viața?
Mă cutremur și în același timp mă tulbur, pentru că așa trează cum sunt văd în fața ochilor numai secvențe de la acel accident și brusc mi se face teamă și frică. Nu știu sigur cât mai pot face față acestei provocări, nu știu dacă voi rezista tentațiilor, iar el în loc să mă sprijine mă ceartă. Și mă ceartă mereu și mă lovește așa cum spune el – din joacă. În urechea mea stângă parcă îi aud și acum țipetele și mă ia un rău de la stomac.
Îmi vine să vărs și în același timp simt că mă sufoc. Colegii au observat cum mă manifest și mă întreabă dacă sunt bine. Nu am putere să le răspund, abia mă țin pe picioare și încerc să ajung la baie. Deși holul în realitate este destul de scurt, în acest moment mi se pare atât de lung și parcă eu nu mai ajung la baie. Nu îmi mai simt picioarele și simt cum starea de leșin mă cuprinde. Mi-e teamă să nu cad pe aici pe undeva.
Și chiar dacă mintea mea e încă activă nu știu ce pas ar trebui să mai fac pentru a-mi reveni. În sfârșit ajung la baie, starea de vomă nu a trecut și parcă mi-e din ce în ce mai rău. Simt că nu mai pot respira deloc, în timp ce locul se învârte cu mine. Mă zbat și într-un sfârșit reușesc să-mi desfac un nasture de la cămașă. Starea aia rea se amplifică. Nu mai văd, nu mai aud. Câteva momente mai târziu mă trezesc amețită în baie.
Sunt cu capul aproape de chiuvetă, iar picioarele întinse spre ușă. Oare de cât timp stau întinsă aici? În ușa de la baie se tot aud bubuieli, încerc să mă ridic, dar am corpul amorțit. Mă târăsc până la ușă și deschid. Șefa mă întreabă pe un ton grav – ce ai pățit? Nu reușesc să îngân două vorbe că îi văd fața panicată, iar vocea ei spune mai departe:
– Ce ai? Ești plină de sânge pe față și pe cămașă…
Nici nu sesizasem asta. Îi fac un semn din mână, în sensul că sunt bine. Mă îndrept către oglinda de la baie și privesc. Încă din nara stângă tot mai curge sânge. Deschid robinetul și încerc să mă spăl. Îmi vâjâie capul și nu am chef de nimic.
Mă termin de spălat și mă duc să mă întind pe prima canapea pe care o găsesc în cale. Durerea din creștet nu mă mai lasă .Mă gândesc ce pot face pentru a-mi schimba cămașa și îmi amintesc că am ceva schimburi în dulapul meu. Mai stau puțin pe canapea, apoi îmi caut haine în care să mă schimb…”
Adaugă un comentariu