Nu știu ce m-a apucat săptămâna asta, că mai în fiecare seară m-am tot gândit la trandafirii mei dim grădinița de flori. Știu că tata încearcă de fiecare dată să-mi smulgă câte un zâmbet de fiecare dată când îmi plantează câte o tufă de trandafir, dar lucrurile nu stau deloc așa. Și chiar dacă recunosc faptul că îmi plac trandafirii nu de fiecare dată pot spune că sunt fericită când apare o tufă nouă în peisaj.
De fapt am făcut un pact cu tatăl meu că timp de 3 ani vom planta împreună tufe de trandafiri în toată curtea noastră. Poate că asta scrisă aici sună foarte bine, sună frumos sau chiar foarte frumos. Numai că în ultima perioadă nu am mai fost în stare să mă bucur de noile tufe de trandafir plantate.
Poate că încă nu am înțeles eu ce se întâmplă cu mine în ultima perioadă dar cu siguranță știu și îmi amintesc foarte bine povestea trandafirului pe care îl îndrăgesc foarte mult. De fapt acea micuță tufă de trandafir s-a dezvoltat dintr-un singur fir de trandafir pe care l-am primit cu ceva ani (nu mai știu câți) în urmă de la un foarte bun amic, chiar de 8 martie.
În momentul în care l-am plantat nu am crezut că o să am parte de cea mai frumoasă și mai specială tufă de trandafir. Deși crește foarte greu am ajuns să mă bucur de fiecare floare înflorită, de fiecare moment în preajma ei, în special de momentele parfumate, deoarece trandafirul este de un grena închis puternic parfumat.
Când am ajuns să privesc primul boboc al tufei nu mi-a venit să cred… mi-am zis și atunci și-mi spun și acum că este cea mai tare chestie din viața mea, mai ales dacă mă gândesc la faptul că eu singură am plantat firul de trandafir, în locul pe care eu l-am crezut potrivit. De fapt l-am plantat aproape de fereastra camerei în care eu citesc foarte mult. M-am dorit să știu că este foarte aproape de mine și bineînțeles că-i pot urmări evoluția îndeaproape fără prea mult efort.
Adaugă un comentariu