Sunt încăpățânată, așa am fost mereu și așa am să rămân. Nu cred că cineva ar îndrăzni să mă schimbe într-un fel sau dacă ar schimba, cred că m-ar susține mai mult în proiectele mele tâmpite, căci așa le consider eu – tâmpite. Tâmpite la fel ca mine, tâmpite la fel ca cea care le și crează, tâmpite precum gândurile mele.
În toată nebunia mea recunosc ceea ce am făcut bine și ce nu, numai că au fost momente când m-am săturat să aștept ca viața mea să se schimbe radical. Și chiar dacă unii au avut mereu impresia că fără ei nu mă pot descurca se înșeală foarte rău.
Faptele din prezent m-au făcut și m-au ajutat destul de mult încât să mă pot descurca singurică. Nu condamn pe nimeni, nu judec pe nimeni, căci știu că încet încet mă voi descurca singură. Cu teama de viitor și reținerea din prezent am învățat că trebuie să schimb unele lucruri din comportamentul meu, dacă la un moment dat vreau să am succes în ceea ce fac.
Mi-am zis de prea multe ori că voi schimba ceva, dar nu am făcut nimic în acest sens – poate că de lașă sau poate că pur și simplu nu m-am simțit în stare să fac ceva bun pentru necesitățile mele. Mi-am zis că mă voi descurca indiferent de câte lucruri rele se pot întâmpla în viața mea, mi-am zis că mă pot debarasa de acele lucruri care îmi fac rău și mai presus de toate am înțeles că totul vine de la sine nu trebuie să depun un efort supranatural pentru a face ceva.
Ba da, există ceva, există acea voință care te împinge de la spate și nu te lasă să cedezi în acele clipe când te simți epuizat. Chiar dacă nu am recunoscut niciodată asta am avut destule zile în care am spus că nu mai pot, că nu mai vreau și că nu mai pot continua în acest stil…
Și cu toate astea era ceva acolo care nu mă lăsa să cad la pământ, era ceva acolo ce îmi spunea să merg mai departe și să nu mă opresc, iar dacă acel ceva nu venea din interiorul meu cu siguranță m-aș fi oprit de foarte mult timp…
Adaugă un comentariu