Nu știu cum naibii reușesc eu să trăiesc dintr-o extremă în alta. De fiecare dată când îmi propun ceva ori ajung la acel lucru foarte greu ori nu îl obţin de loc. M-am tot lăsat așa dusă de val și am sperat că pot reuși ca măcar să-mi îndeplinesc unul dintre vise. Încă de la început m-am așteptat să fie un drum greu pe care abia să-l pot parcurge. Nu am avut temeri și nici de ghinion nu m-am temut.
Cel mai mult m-am temut de oameni căci ei sunt cei care ne pun piedici mereu și nu ne lasă să trăim liniștiţi. Nu degeaba avem și acea zicală: „pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești”. Mă simt de parcă m-aș pregăti să susţin un examen în faţa bunicii. Numai ea reprezenta pentru mine fiinţa cea mai exigentă pe care am cunoscut-o. Uneori îi dădeam motive să fie așa, iar alte ori îmi amintea că nu trebuie să-și iasă din mână ca mai apoi să-mi ofere zâmbete…
Sunt momente în care mi-e atât de dor de bunica încât dacă s-ar putea aș da timpul înapoi fără cel mai mic regret. Dar cum nu pot face asta trebuie să mă mulţumesc cu frânturi din amintirile noastre. Unele sunt atât de dulci încât mă fac să retrăiesc acele momente. Parcă nu era de ajuns că sunt o fire destul de sensibilă trebuia să mai am parte și de asta.
Încep visele mele oare să se spulbere sau eu nu mai sunt capabilă să lupt pentru ele? Îmi doresc să ajung ca bunica mea, îmi doresc să mă descurc în toate problemele așa cum reușea și ea de foarte multe ori. Îmi doresc să fiu fericită, dar nu îmi place când trebuie să sacrific atât de multe persoane, lucruri și plăceri. Voi aveţi ceva de sacrificat în viaţa voastră?
Adaugă un comentariu