Ai plecat mult mai repede decât mă așteptam, nici măcar nu am avut timp să-ți spun tot ce aveam de spus. Cu atât mai amult că aveam nevoie disperată de ajutor și apoi cine mai stă sa-mi împletească părul ud așa cum o făceai tu? Nici nu am avut timp să-ți mulțumesc pentru tot ce mi-ai lăsat, o geantă plină cu amintiri, multe momente trăite ca-n vis și o parte din ceea ce sunt azi. Se pare că nici tu nu ai avut suficient timp pentru a te bucura de ale mele realizări.
Mă întreb oare unde am pierdut tot timpul ăla cât am stat departe una de cealaltă și uite asa întrebările vin și rămân nenumărate, dar cine să-mi răspundă acum, căci tu din păcate nu mai poți face asta. Să știi că încă te mai aștept în vise, înca mai aștept ziua în care mi-ai promis că vom merge spre acel din copilăria mea, încă mai aștept asta și voi aștepta până la ultima mea răsuflare.
Știu că nu am nici un drept să te judec, de fapt nici nu vreau să fac asta și nici nu îmi doresc… numai că ai plecat mult mai repede decât ai spus că pleci. Trebuie să-ți spun că încă mai păstrez acel volum de basme, pe care tu mi l-ai dat. Îți mai amintești oare ce spuneai atunci? Mi-ai spus că îmi pot face viața mult mai ușoară și mult mai frumoasă numai dacă încep să apreciez și să-mi imaginez lucrurile, pe care mi le doresc.
Și așa am făcut… lângă tine am avut cea mai frumoasă copilărie, lângă tine și lângă bunicul. Doi oameni frumoși, doi oameni care m-au învățat ce înseamnă să fi cu adevărat liber și cum te poți bucura de viață fără să te plângi în fiecare moment.
Îți mai amintești prima poveste scrisă de mine? Tu mi-ai corectat-o mai spus că în timp pot scrie mult mai bine, iar că imaginația mea e pe cale să se dezvolte. Tu ți-ai dorit să iau mereu 10 la școală, dar eu mi-am dorit mereu să te văd zâmbind, probabi că de asta am început să scriu zi de zi. Mai apoi au început problemele și ți-am spus că ceea ce scriu e o prostie. Nu ai reușit să mă oprești din a-mi distruge propriul meu jurnal cu povești, dar ți-am simțit tristețea, chiar dacă ai fost la kilometri distanță față de mine.
Și probabil îți mai amintești că la ultima noastră întâlnire cu aromă de cafea m-ai pus să-ți promit că voi scrie din nou… Până azi nu am reușit, deși a trecut multă vreme, dar azi încep la promisiunea făcută ție, de azi sunt liberă și încep să scriu… Sper ca de acolo de unde ești să mă veghezi și să-mi spui unde am să greșeșc… Pe curând, draga mea, bunică!
Adaugă un comentariu