Mă gândeam că poate nici nu va simți că eu am apărut așa pe neașteptate pe acea terasă, dar nu a fost așa. Nici nu am apucat să urc treptele acelei terase, că simțeam cum privirea ei mă țintuia, iar până să-mi vadă fața îmi spune pe un ton hotărât: Ce ți-a luat atât de mult să ajungi acasă? Oare nu ți-a fost dor de mine? Nu știam ce să fac, să ridic privirea și să-i răspund sau mai bine să stau rușinată într-un colț cu capul în jos. Aș fi stat într-un colț și cu capul în jos, pentru că am făcut o greșeală în tot acest timp cât nu ne-am văzut – nu am găsit acel timp liber, pe care l-am avut în trecut pentru a o suna, de aceea aș fi stat în acel colț rușinată, dar am trecut peste acest fapt consumat și am ales prima variantă.
Sufletul meu era încărcat cu emoții și în momentul în care am ridicat privirea și mi-am arătat înfățișarea în fața bunicii, aceasta a început să lăcrimeze. Știam că va fi o lovitură pentru ea și mai mult decât atât știam că îmi va reproșa că nu i-am spus adevărul, dar eram gata să accept toate acele replici dure. Nu a putut să-mi spună decât atât: – Tu? ca mai apoi să se înnece în plâns, iar lacrimile îi curgeau șiroaie. M-am apropiat de ea, m-am așezat în genunchi și i-am luat mâinile ei în palmele mele, ca mai apoi să încep să le sărut…
După aceste momente pline de emoție, bunica își șterse lacrimile cu un șervețel și îmi mângâie ușor părul. Printe suspine reușește să mă întrebe: – De ce nu mi-ai spus la acel concurs cine ești când te-am întrebat? În acele momente puteam să jur că este vocea ta, dar nu știam cum arăți, nu știam de înfățișarea ta… timpul ăsta mai mult ne-a despărțit decât să ne apropie… Spune-mi ce s-a întâplat atunci? De ce nu ai mai venit să-ți continui studiile la teatru? Ce te-a supărat? Haide spune-mi!
Adaugă un comentariu