Câteodată mă trezesc dimineața și mi se face dor de mare. Așa brusc și din senin, mai ales că eu sunt una dintre acele persoane care se teme de multă apă. Și da până în această vară când nu mai vroiam să mai ies din mare mă temeam atât de mult să intru în apă. Îmi era și teamă să mă apropii de apă, mereu aveam senzația că am să mă sufoc și că nimeni nu va mai fi aproape de mine să mă scoată din apă…
Anul acesta în alea trei zile cât am stat la malul mării am încercat până la urmă să intru în apa. Mi-am făcut tot felul de promisiuni, mă rugam în gând că nu poate fi nimic rău și după aceea am zis așa încet în șoaptă fie ce o fi trebuie să încerc. Am închis ochii pentru o secundă, am strâns pumnii și am început să intru în apă puțin câte puțin. Prima impresie nu a fost rea chiar deloc, apa era puțin cam rece fața de căldura care era pe plajă, dar în rest am început să mă obișnuiesc repede cu ea, ba chiar prietenul meu se ruga de mine să mai ies din apă că altfel o să răcesc mai repede decât aș vrea.
Cam așa a fost prima mea experiență cu marea și de atunci, din când în când mi se face dor de ea și aș vrea să zbor dacă s-ar putea într-o clipă până la ea, să o îmbrățișez și după aceea să mă întorc acasă, la țară în pătura mea cea pufoasă. Oare de ce totul este posibil doar în vis și nu și în lumea reală? Offf…
Adaugă un comentariu