Prima zi de vacanță, prima zi în care nu mai merg la grădiniță, dar știu trebuie să stau cuminte, trebuie să o aștept în liniște, trebuie să fiu curată, trebuie să fiu îngrijită pentru că altfel ea se va întrista… Nu vreau să o văd tristă, îmi place doar când îmi zâmbește și când îmi spune cât de mult mă iubește, îmi place când își plimbă mâinile ei plăpânde prin părul meu, îmi place când îmi împletește părul, dar mai ales când mă lasă să-i umblu prin lucrurile ei de la teatru. O aștept aici, cred că au trecut câteva ore, soarele pare a fi deasupra capului meu… simt, simt că acesta este momentul când ea va sosi, când va fi aici alături de mine…
Îmi bate inima din ce în ce mai tare, iar mireasma ei parcă o simt din ce în ce mai puternic în nările mele, numai ochii… ochii mă înspăimântă pentru că nu o văd, nici aici aproape și nici în zare… Oare până când mai durează agonia asta? Voi fi în stare să o aștept aici liniștită, în grădinița noastră plină de flori, ce tocmai le-am sădit pentru ea, pentru mine, pentru bucuria sufletelor noastre. Sunt din ce în ce mai nervoasă, oare de ce nu vine mai repede? De ce trebuie să o aștept atât și de ce atâtea emoții… Îmi simt limba amorțită, iar ploapele mele nu pot clipi, parcă am bolovani în loc de ploape…
O simt din ce în ce mai aprope, doar ochii mă înșeală…. ooo!!!!!! da o văd… și țâșnesc într-o fugă până în brațele ei, îmi împletesc mâinile în jurul gâtului ei, o sărut pe obraji, iar ea îmi cere nasul meu pentru a-l atinge cu nasul ei… ăsta era semnul ei de afecține, apoi ne uităm câteva minute în șir una la cealaltă, ne privim ochi în ochi, simt cum genele ei le ating pe ale mele, îi simt respirația caldă și parfumul dulce, de care sunt îndrăgostită. Mă așează pe capota mașinii în picioare și îmi spune să aștept. Mă uit curioasă cu coada ochiului să văd ce scoate din micuța ei geantă, inima îmi bate din ce în ce mai tare, orice ar fi acolo în acea punguță știu că este pentru mine și doar al meu. Îmi cere să închid ochii și să înting un picioruș către ea. Fac așa cum îmi spune. Aud un zăngănit, ceva, un sunet care îmi place, un sunet ce îmi gâdilă auzul.
Îmi cere să deschid ochii și să îi spun dacă îmi place ceea ce văd. Lacrimile nu mă ascultă și încep să curgă fără oprire, ea doar mă privește și îmi zâmbește… știe că acele brățări pe care tocmai ea mi le-a prins de picior sunt de fapt motivul bucuriei mele… numai ea știe cât a încercat data trecută să mă ia de lângă ele, să mă facă să nu le mai privesc atâtea ore în șir. De fapt ea mi le cumpărase special ca să mă învețe cum să dansez, tradiția brățărilor și mai ales să mă facă să iubesc dansul mai mult decât mersul… așa am legat cea mai frumoasă prietenie, doar eu și dansul, dansul și cu mine, mereu oriunde, mereu umbra mea… ca mai apoi tot ea să mă învețe primii pași din lumea baletului…
P.S.: Dacă nu ați înțeles este vorba despre bunica mea… :p
Adaugă un comentariu