Uneori nu mă simt în apele mele, mă simt ciudat, mă simt ca o nebună ce își caută dreptatea… în plus de asta este foarte adevărat că mă înfurii foarte repede, că mă calmez foarte greu și că uneori am scăpări ce pot dăuna celor din jurul meu. Pare o prostie, dar nu este… am înțeles că așa este comportamentul meu, odată acid și alteori mai mult decât impulsiv. Am avut momente când am reușit să mă controlez, să mă temperez și ce era mai bun pentru mine să încerc să nu răspund la provocări și alte lucruri de genu… am avut o perioadă în care eram diplomată și rezolvam problemele numai din vorbe frumoase, însă acum mă port ca o ciudată de parcă nici eu nu mă mai recunosc, parcă am devenit altă persoană, alt om, alt caracter, comportament.
Nu mă plâng pentru că nu îi văd rostul, numai că sunt momente în care simt nevoia să mă transform în persoana din trecut, în ceea ce eram odată, în persoana care mereu avea răbdare, era deschisă și gata să ajute pe toată lumea, chiar dacă trebuia să renunțe la lucruri importante pentru ea. Am avut o bună bucată de timp în care eram interesată ca celor din jurul meu să le fie bine, chiar dacă îi cunoșteam sau nu, nu îmi plăcea să văd oameni nefericiți și încercam să îi ajut fără ca aceștia să îmi ceară ajutorul. Poate pur și simplu vroiam să fiu persoana care ajută pe toată lumea, care vrea binele tuturor, fără să înțeleg și fără să știu că binele pe care l-am făcut, s-a transformat ajungând la mine în rău.
Poate că dacă aveam o minte coaptă, așa cum spunea bunica odată, poate că doar așa nu făceam greșeli și poate aveam parte de viața perfectă, pe care mi-o doresc și pe care sper să o am într-o zi. Întotdeauna am fost învățată să-mi doresc din ce în ce mai mult de la viață, să muncesc pentru ceea ce-mi doresc și să nu-mi construiec singură bariere și limite. Am avut destule ocazii în care mi s-a demonstrat că în viața asta scurtă nu există limite, nu existe bariere, nu există nu pot, ci există acel nu vreau, care la un momendat ne-a îmbâcsit creierele și ne-a otrăvit sufletele.
În ceea ce privește persoana mea mă bucur că nu am devemit un om excentric sau mai bine spus un om plin de el fără motiv. Sunt fericită că societatea asta murdară spun eu nu a reușit încă să-mi scoată acea bunătate din suflet pe care a plantat-o bunica mea cu atâta timp în urmă, pe care numai ea a știut să o crească, să o întrețină ca mai apoi să mă facă să devin acea persoană, care să renunțe la pentru oamenii din jurul ei. Mă gândesc că poate pentru unii aceste gânduri transpuse aici nu reprezintă nici cât un bob de orez și știu că nu le pot schimba comportamentul și gândurile pentru binele celuilalt, pentru omul de lângă el, dar eu încă sper că ziua în care se va schimba ceva este la câțiva pași de noi…
Adaugă un comentariu