Noaptea veni prea repede și parcă o forță să meargă la somn. După atâta plâns, capul i se îngreuna și căzu pe pernă, nici nu mâncase, nici nu ieșise prin grădina de flori. După câteva zile triste, Meera se hotărî să se întoarcă și să se mute din nou în apartamentul, care i-a adus cele mai frumoase momente din viața ei, petrecute alături de Damian. Se duse la bonă îi spuse ce vroia să facă, iar aceasta începu să plângă de fericire și se apucă să o ajute la împachetat bagaje. Ziua pierdută pe drum nu o făcu decât să se simtă foarte bine gândindu-se că se va întâlni cu Damian.
***
În oraș trecuse două luni grele pentru Damian, mai ales că nu mai vroia să meargă la serviciu și se izolase în casă. Cu ajutorul șefului său, care era foarte înțelegător reuși să meargă la serviciu și să-și îndeplinească datoria cu succes, dar gândul lui tot la Meera era… fata cu cei mai frumoși ochi pe care o văzuse.
Despachetă repede, așeză toate obiectele la locul lor, merse la cumpărături și se puse pe pregătit cina. Se gândea că va fi o seară excelentă regăsindu-se cu persoana iubită; era în culmea fericirii. În timpul pregătirii cinei, Meera îi lăsă cu număr privat un mesaj pe telefonul lui Damian, în care îi spunea: „… dacă încă mă iubești te aștept în primul loc unde te-ai îmbrăcat în haine de femeie. Nu mă dezamăgi – la zece te astept aici”.
Când primi mesajul, Damian era la birou era puțin confuz citindu-l nu știa dacă era cine credea el sau era o glumă proastă a șefului său, însă de un sigur lucru era sigur – va merge să vadă cine i-a trimis acest mesaj. Meera pregăti masa cu lumânărele cu tot și stinse luminile din tot apartamentul așteptându-l pe alesul ei. Ajuns în fața ușii, Damian sună și văzând că nimeni nu îi răspunde, observă că ușa era deschisă și intră ușor. Uitându-se prin jurul său observă cum lumina lumânărelelor contura o siluetă de femeie și pentru că nu înțelegea ce se întâmplă cu adevărat, acesta îndrăzni să întrebe:
– Cine ești?
Iar silueta răspunse:
– Sunt fata care tânjește după boabele dragostei și apa picăturilor de rouă ce șterg lacrimile tristeții din sufletul gol și pustiit… Ce simt? Nu mai am curaj să mai simt nimic, toate plăcerile, toate bucuriile au fost culese, puse într-un plic și uitate într-un sertar al noptierei din camera luminoasă și goală de la țară. În viața mea sunt frânturi de adevăruri, minciuni dulci ce adâncesc rănile sufletului și îi dau în goană tresăriri, doar, doar să văd un semn de la el, un semn că încă pot simți acel ceva ce cutremură lumea. Îmi place cerul pentru că mă ascultă, mă strânge în brațe și în același timp îmi redă libertatea pe care alții mi-o îngrădesc. Îmi place muntele pentru că mă hrănesc din energia și veșnicia lui, iar marea, marea îmi oferă cel mai mare dar: liniștea, dulcea mea liniște. De ce îmi porți de grijă, când alții îmi întorc spatele? De ce ești atât de bun când eu mă port urât cu tine? Domnele ai un răspuns?
Prin trupul lui Damian trecu un strajnic fior și îi răspunse în șoaptă:
– Răspunsul este unul simplu, vreau să te văd măcar o dată că îmi zâmbești. Aș face orice, doar să îmi oferi un zâmbet. Oare cer prea mult?
Apropiindu-se de conturul siluetei și strângâd-o în brațe continuă:
– Te iubesc Meera! Îți mulțumesc că te-ai întors, m-ai făcut cel mai fericit.
Începu să plângă amândoi, iar noaptea îi prinse unul în brațele celuilalt povestind fiecare prin ce trecuse în lipsa celuilalt.
Adaugă un comentariu