Dezamagită de ce găsise în apartament și obosită de la drumul lung, Meera își aranjă patul și se așează pe el lasându-se pe spate, astfel încât să vadă tavanul plin de praf al camerei. După aproximativ trei ore de somn bun, Meera se trezi își verifică ceasul și se ridica uitându-se în jur să vadă cu ce putea să înceapă pentru a-și amenaja spartamentul în care urma să-și trăiască viața. Își calculă repede banii, făcu lista în grabă se îmbrăcă și plecă repede să-și cumpere câte ceva pentru a-și înfrumuseța locuința sa. Era entuziasmată pentru că era singură, fără să o urmărească tatăl sau vreun angajat, scoase un oftat și spuse:
– Offf… în sfârșit singură, fără să mai fiu supravegheată, fără să mă mai feresc de nimic, am timpul meu, casa mea… acum pot să fac tot ce îmi doresc, nimeni nu va mai putea să mă deranjeze când au ei chef. Mă simt bine! Mă simt bine! Mă simt bine!
Și ieși din casă grăbită. Pentru prima dată la cumpărături singură, parcă ar fi fost într-un vis pe care și-l dorea să nu se termine niciodată. Senină că a putut să-și cumpere tot ce și-a dorit pentru a schimba înfățișarea apartamentului, mergea fără să se uite în stânga în dreapta… se minuna de cumpărături și astfel se lovi cu umărul de un trecător, ce alerga și care mai degrabă a cam dărâmat-o cu plasele pline de vopsele și lacuri, iar câteva dintre ele s-au și risipit. O durea piciorul foarte rău și abia încerca să se ridice, trecătorul se întoarce către ea și îi zise:
– Îmi pare rău, nu te-am văzut, data viitoare încearcă să fii mai atentă; și îi întinde o mână pentru a o ajuta să se ridice. Fata cu un strop de tristețe îi răspunse:
– Nu-i nimic, o să mă descurc nu este vina ta!
– Pot măcar să te ajut? Îți pot cumpăra vopselele pierdute?
– Nu, nu este necesar… am să mi le cumpăr singură.
– Nu, te rog insist, măcar cu atât te pot ajuta după ce s-a întâmplat.
Fata încercă să facă un pas, dar șchiopătă și îi spuse:
– Bine, doar atât. Este suficient să cumperi vopselele.
– Te simți bine? Poți să mergi?
– Încerc, mă doare puțin glezna…
– Stai aici… mă duc să aduc mașina și mergem la spital…
– Nu, nu vreau la spital… pot să mă descurc… o să merg singură acasă.
– Nu, nu trebuie să faci asta. E periculos să mergi noaptea pe drum, în plus de asta, tu nici măcar nu poți merge.
Băiatul se duse să aducă mașina, iar Meera rămase pe trotuar așteptându-l să o ajute cu plasele. Era îngrijorată, simțea cum o durere cumplită îi sâcâie glezna și nu știa ce poate face să și-o calmeze. Cum aștepta ea -pe cel care i-a provocat durerea, o pală de vânt furioasă îi bătu (îi trecu) prin păr răvășindu-l, nici nu apucă bine să-și treacă mâinile prin păr, că și începu o ploaie năstrușnică. După câteva minute petrecute în ploaie, apăru și băiatul. Îngrijorat că putea să răcească din pricina ploii reci,coborî în grabă, luă bagajele le trânti pe canapeaua din spate se întoarse la fată și îi spuse:
– Haide că altfel ai să răcești!
Fata începu să tușească și încercă să-și pună piciorul pe pământ, însă din cauza dureri se dezechilibră, urmând să cadă, dacă băiatul nu ar fi fost atent și să o prindă de mijloc, apoi spuse:
– Încet, trebuie să mergi să te vadă un doctor!
În mașină o întrebă:
– Chiar nu vrei să mergem la doctor?
Răspunsul fu unul cât se poate de simplu: – Nu!
– Aproape am ajuns în fața blocului tău, vrei să te ajut să-ți duci bagajul?
Fata încăpățînată îi răspunse scurt și apăsat: – Nu!
Adaugă un comentariu