Uneori dezamăgiri…

Sunt o leneșă și o puturoasă, știu că pare extrem de ciudat pentru unii să mă critic singură, dar eu mă cunosc cel mai bine și știu de ce spun asta. Sunt zile în care lupt pentru visele mele mai mult decât orice altceva, dar am zile când uit de toate promisiunile făcute celor dragi mie.

Astăzi vreau să vă vorbesc despre promisiunea făcută unui om, om despre care nu am vorbit niciodată, dar pe care îl respect și îl iubesc, chiar dacă uneori am simțit nevoia să-l văd măcar o dată în viața mea, iar destinul mi l-a luat înainte ca eu să ajung pe pământ. Doamne-doamne nu mi-a dat șansa să-l văd, să-l țin de mână, iar omul despre care vorbesc este nimeni altul, decât tatăl mamei mele.

Nu știu cum arată, dar l-am văzut în vise, nu-i cunosc vocea, dar m-a călăuzit în vise, nu i-am cunoscut niciodată talentul, dar l-am regăsit printre ale mele. De multe ori aveam nevoie de cineva să mă țină de mână, să fie acolo în cele mai ascunse gânduri și să mă ajute când nu știu cu adevărat ce vreau.

Uneori mergeam la cimitir și vorbeam cu el în gând, în locul unde el se odihnea, până în ziua în care i-am promis că mă voi întoarce la el, doar în momentul în care voi ajunge sus pe scenă, de fapt până când o să-mi îndeplinesc fiecare vis în parte și pentru asta l-am păstrat mereu în sufletul meu; de aceea sunt critică așa cu mine pentru că zilele astea nu m-am ținut de programul meu, de visul meu.

Nu am avut ocazia în copilăria mea să fac tot felul de cursuri pentru a mă dezvolta fizic și psihic, dar am avut o bunică ce m-a învățat să visez și întotdeauna să vreau mai mult și mai mult, să încerc să duc la bun sfârșit tot ceea ce am început. Așa am înțeles că îmi place tot, și am ales să mă odihnesc dintr-o muncă print-o altă muncă. Mi-a plăcut să scriu, să fac tot felul de texte și de la micuțe texte am ajuns la scenarii de film.

Primul l-am ars, la câteva zile, după ce am aflat că cea care mi-a îndrumat copilăria a trecut pe lumea cealaltă, iar pe al doilea încerc să-l promovez acolo unde anii trecuți nici măcar nu visam, aici nu pot face nimic bun, pentru că aripile mele se frâng, pentru că locul în care trăiesc este plin de scuipați, de mizerie și de resturi de țigări aruncate pe unde se poate, cam așa este țara în care trăiesc și îmi pare rău că nu avem atât bun simț încât să putem schimba ceva.

Eu încerc, încerc să-mi țin promisiunile față de cei doi și să-mi fac din vise adevărate momente împlinite, poate doar așa voi reuși să fac ceva cu viața mea.