Durere…

Încă mai stau în fața calculatorului și nu mă pot concentra la ziua de mâine, la ceea ce am de făcut… poate că nici acum nu am putut să depășesc momentul morții bunicii sau poate că aveam un singur lucru important să-i spun… și tocmai ei nu am putut să-i împărtășesc poate cea mai mare bucurie de până acum. Ieri eram foarte fericită pentru că am primit vești bune de la medic, după atâta timp și atâtea temeri aș putea striga: ”am scăpat”, și cu toate astea suferința mea nu a dispărut.

Dacă până acum aveam dureri și înțepături în tot corpul, acum durerea provocată de pierderea ei simt cum îmi sfâșie întreg sufletul, bucată cu bucată, și recunosc nu mă pot stăpâni din plâns, e atât de greu să treci peste momente pe care le tot amâni, deși ești conștient că într-un final vor veni.

Mi-ar fi plăcut ca ea să afle prima vestea, tocmai acum când am scăpat de boala care mă măcina nu mai cum să o sun, să-i aud vocea și să închid ochii să o pot vedea în fața mea. Nu știu prin ce miracol am scăpat, dar știu că dragostea ei și a amicilor mei m-au făcut să vreau să trăiesc, să fiu mai puternică decât durerile mele, să îmi doresc să mă ridic și să-mi dovedesc că nimic nu mă poate înfrânge. Și da am scăpat, am învins cancerul de sânge, iar gândul prin tot ce am trecut mă face mult mai puternică și mă ambiționează să fac mult mai multe lucruri decât de obicei.

Că veni vorba de bunica, tocmai mi-am amintit câte ceva din sfaturile ei, iar cel care mi s-a părut important a fost acela în care îmi spunea că orice piedică nu este decât un antrenament pentru minte, suflet și corp, iar boala mea nu e nimic altceva decât o piedică ce mă va întări în timp. Acum realizez că toate eforturile mele n-au fost în zadar și că nimeni în locul meu nu putea să îmi dea o mână de ajutor, așa că am făcut un pariu cu moartea și se pare că pentru un moment l-am câștigat.

Nu vreau să vă povestesc prin ce am trecut așteptând pe holurile din spitale, și da cel mai rău nu m-a speriat boala în sine, ci faptul că cei mai mulți dintre bolnavii de leucemie erau copii. Însă pot să vă povestesc despre o micuță, a cărei soartă nu a fost prea bună și tare mi-aș fi dorit să nu asist la ultimele momente din viața ei. A fost îngrozitor, însă de la ea am învățat o mulțime de lucruri, care aparent mi se păreau prea grele și fără sens.

Acum am înțeles că durerea ei a făcut-o mult mai puternică și mult mai lucidă și matură, decât oricine altcineva. A simțit că nu mai ajunge acasă, știa că mama ei o aștepta la ușă, iar ultimul lucru pe care l-a făcut a fost să fugă în brațele mamei, să-și ceară iertare pentru că nu putea să rămână cu ea și totodată să-i spună cât de mult o iubește… Iar eu nici măcar nu am fost în stare să le spun părinților mei prin ce trec, nu am avut curaj să-i spun nici iubitului meu deși am stat(și stăm) sub același acoperiș. I-am mințit pe toți și cel mai rău era pentru mine nu faptul că eram singură, ci faptul că nu puteam să vorbesc despre boala mea cu cei dragi.

Mult mai târziu când am simțit că nu mai pot, că trebuie să vorbesc cu cineva, am discutat cu câțiva prieteni despre starea mea. Nu mi-a fost ușor, dar mă simțeam mai liberă aveam cu cine să vorbesc, aveam la cine să mă plâng… unul dintre ei m-a pălmuit chiar, pentru că nu le-am spus părinților situația și i-am mințit de față cu el. Avea dreptate nu trebuia să mă ascund de ei și nici de Marius. Ieri am avut curajul să-i spun lui Marius că am scăpat din ghearele morții, și de ce mă temeam chiar s-a întâmplat… s-a supărat că nu i-am spus adevărul când trebuia… sper să mă ierte cândva și să mă înțeleagă, că nu am făcut-o cu rea intenție, doar că nu suportam să-l văd supărat din cauza mea doar atât.