„Simt că lumea în care trăiesc nu-mi aparține”

„Simt că lumea în care trăiesc nu-mi aparține, pur și simplu nu îmi aparține…

Iar pământul mi-a fugit de sub picioare când m-am trezit, fără voia mea, din nou fără temă pentru examenele finale…”

Nu știu când m-am îndrăgostit de scris, dar în mod cert știu că-mi exprim cel mai bine sentimentele prin scris. Acum după aproape o lună de zile de când am reluat activitatea mea de scriere și am reușit să-mi aloc ceva timp pentru asta, abia acum îmi dau seama ce mult mi-a lipsit…

Cât de mult m-a schimbat și cât de toantă am fost că eram la un pas să renunț la tot ce iubesc din pricina capriciilor unor persoane.

Ce-i drept am crezut că dacă voi renunța la ceea ce-mi face plăcere, la ceea ce îmi doresc și îmi aloc timpul și energia către respectivele persoane, nu voi ajunge iar la despărțire, la durere, iar la final să rămână doar o urmă de regret.

O urmă de regret că am renunțat la mine, doar ca să fie bine și… bine tot nu a fost. Am avut de-a lungul timpului tot felul de vise, unele mai ciudate decât altele, tot felul de semnale, pe care al meu corp și sufletul mi le tot trimitea că a mea judectă nu este în concordanță cu a mea inimă și nu bat la unison.

Dacă mă întrebai cu câteva luni în urmă de ce stau într-un loc în care simt durere aș fi zis că așa trebuie. Acum însă am înțeles de ce este atât de prețios timpul și până la urmă da, timpul a devenit cea mai importantă resursă a mea, cea mai valoroasă și cea mai de pret.

Mi-am dat seama cam târziu cât de important este timpul, mai ales când nu îl ai și încerci din răsputeri să te împarți în „n” locuri deși simți cum îți cedează corpul, cum îți cedează nervii și nu mai ai aceeași răbdare pe care o aveai altă dată.

Ca să nu mai vorbim că odată cu trecerea vremii, energia coprului nu mai este aceeași și simți cum puterea de altă dată s-a dus, s-a stins, simți că nu mai faci față tuturor provocărilor și mai mult decât atât ceasul biologic îți demonstrează că nu există „tinerețe fără bătrânețe”.

Asta se întâmplă numai în basme…

…și în acele lumi în care oamenii nu se judecă unii pe alții, ci doar se sprijină reciproc, indiferent de situații și capricii.

Mereu mi-am zis că nu e momentul potrivit în care m-am născut, în care trăiesc. Mă simt de parcă aș aparține unei alte lumi. Unei lumi în care bunătatea și blândețea sunt apreciate, respectate. Poate că ar fi fost altfel viața mea, dacă m-aș fi născut în alte vremuri și nu în cele din prezent.

Uneori mă simt în plus în propria mea viață, în propria mea casă și nu este vina nimănui, ci numai a faptului că pun prea mult accent pe ceea ce simt.

Și da nu vreau să deranjez pe nimeni, pentru că nu îmi place să deranjez indiferent de context. Dar toată nebunia asta nu face decât să mă aducă din nou într-o stare de depresie cruntă.

Ce-mi doresc…???

Poate… o lume mai bună, în care toți au loc sub soare, fără să existe reproșuri și resentimente…