Dacă mâine nu ar mai exista?

Dacă mâine nu ar mai exista… ar rămâne textele mele, iar ele vor exista… Zilele trecute am vorbit cu medicul meu, Andrei. I-am tot răspuns la întrebări, până bineînțeles „mi-a sărit muștarul”.

Știe că nu îmi place să vorbesc despre durerea mea, cu atât mai mult că îmi neg boala cu toată ființa mea. Doar că zilele trecute, de fapt nopțile trecute au fost câteva când m-am trezit baltă de sânge.

Norocul meu e că mai doarme motanul (#ureche) cu mine. Mai ales când am dureri crunte de cap. Bietul de el reușește să mă trezească fix atunci când abia mai respir și am nevoie de aer.

Spre exemplu aseară am reușit să mă ridic din pat și să deschid fereastra… și să încerc să respir. Uneori când am dureri puternice nu suport niciun zgomot cât de mic și încep să mă învinețesc ca o vânătă.

Dar zilele trecute a fost rău, foarte rău. Și totuși am reușit! Am trecut și peste asta!

Pentru cât timp?

Ăsta este un răspuns la care nu vreau să mă gândesc. De obicei motivația mea mă ajută să rezist… Dar sunt conștientă că odată cu trecerea timpului motivația nu va mai fi suficientă.

Momentan atât timp cât vreau să ajung să scriu cele mai bune texte, să-i termin scenariul lui Dev așa cum i-am promis lui Arjun și textul pentru documentarul lui Nelu o să rezist. Inima asta din piept o să reziste și nu o să facă nazuri cum face tâmpitul ăsta de creier.

Și mă apucă groaza că în vară mă așteaptă altă serie de analize, alt nenorocit de tomograf și toate lucrurile alea oribile pe care trebuie să le suport. Cel puțin e bine că l-am mai liniștit pe Andrei, fără să fie nevoie să-și miște dosul aici.

O să rezist atât timp cât sunt motivată și sper să mă ajute chestia asta. Baby (mamaia mea) îmi spune că poate ar fi mai bine să-mi fac o familie. Dar la drept vorbind am încercat asta, dar n-am fost bună…

Așa că nu mai am forță pentru alte scene, alte mutre și tot pachetul. Și în plus nu vreau să încurc pe nimeni. Nimănui nu-i va face plăcere să stea cu o persoană bolnavă. Iar asta am simțit-o de foarte multe ori pe pielea mea.

Știu foarte bine cum e atunci când oamenii din jur te marginalizează. Iar asta s-a întâmplat mult mai des de când mi s-a instalat boala autoimună. Nu i-am dat niciodată importanță până în ziua când n-am mai putut să-mi folosesc mâinile.

Știu că boala asta e pe bază de stres și am căpătat-o pe vremea când mama lucra în Macedonia. Mai întâi mi-a apărut ca o erupție pe gât, apoi pe mâini sau pe picioare.

Nu e deloc plăcută că ajunge să arate ca niște buboaie pline cu infecție care supurează. Și cu orice rahat aș da nu trece. Trece doar când mintea mea e liniștită, numai că în ultima perioadă nu am mai avut parte de așa ceva.

P.S. – Articolul ăsta l-am scris pentru acele persoane care mă tot întreabă ce am, ce mă doare și tot tacâmul, dar nu sunt în stare să mă cunoască în adevăratul sens al cuvântului.

 Pentru cei care „vai ce dor îmi e de tine” am un singur lucru de spus – dacă vă pasă cum mă simt/ce fac puteți să vă mișcați și dosul ca să mă vedeți.

Iar pentru cei care cred că mâine e timp destul, ei bine pentru mine s-ar putea să nu existe și sunt conștientă de asta…