Primăvara asta m-a luat prin surprindere, mai ales că o bună bucată de vreme m-am simțit copleșită de tot ce se întâmpla în jurul meu și de tot ceea ce venea spre mine. Uneori aveam senzația că o să mă zdrobească toate acele vorbe pe care le tot auzeam de la diverși, dar spre binele meu am reușit să-mi păstrez calmul.
Și în același timp să-mi păstrez traiectoria pe care mi-am propus să merg. Nu mi-a fost deloc ușor să-mi dau seama de ceea ce este bine și bun pentru mine și ceea ce trebuia să înlătur din activitățile mele și nu numai atât. Poate că eu chiar aveam nevoie ca primăvara asta să mă ia prin surprindere și de ce nu să mă trezească din „amorțeala” de peste iarnă.
Încă mă gândesc cum de am putut să pierd atât de mult timp în loc să mă ocup de ceea ce-mi doream, de ceea ce îmi face atât de multă plăcere să realizez. Ai mei îmi spun mereu că
„niciodată nu este prea târziu să fac acel ceva care mă face cu adevărat fericită”.
Din păcate oricât de mult mi-aș dori să fiu optimistă și să-mi păstrez starea de spirit pozitivă tot se întâmplă ca ceva sau cineva să-mi dea lumea peste cap și asta într-un sens cât se poate de negativ. Aș fi vrut ca toate lucrurile din viața mea să fii fost altfel, dar cum nu pot da timpul înapoi tot ce îmi rămâne de făcut este să merg mai departe și să încerc pe cât posibil să îndrept anumite chestiuni.
Știu că acum trebuie să lucrez ceva mai mult la „încrederea în sine”, să scap de toate temerile mele și să încerc să-mi vindec toate fricile. Uneori pare atât de dificil și de greu încât ajunge să mă doară, să mă simt de parcă o să fiu spartă în mii de bucățele. Cam asta simt când mă las pradă plânsului și când n-am suficient curaj să-mi înving temerile.
Cât despre curaj sau mai bine spus acel curaj nesăbuit aș putea adăuga aici foarte multe lucruri. În schimb prefer să scriu despre acest lucru într-un articol viitor în care să vă pot da și câteva exemple. Iar pentru că mai devreme vorbeam de plâns cred că vremea de afară din zilele astea se încadrează perfect cu ceea ce simt eu sau felul cum mă simt.
În rest n-aș putea să mă plâng de ploaie, căci de așa este primăvara. Și mai cu seamă când ai nevoie ca cineva să te aducă și să te adune cu picioarele pe pământ să te ancoreze în realitate, un astfel de duș oferit de natură este bine primit. Acum fiecare dintre noi privește și acceptă ploaia diferit, însă nu-i de mirare că mai găsești încă pe ici pe colo persoane ca și mine care iubesc ploaia.
Primăvara asta a socotit că trebuie să mă facă să-mi doresc mai mult, și din ce în ce mai mult, astfel încât mobilizarea mea să fie una pe măsură. Și indiferent de problemele care se abat asupra mea știu că trebuie să fiu puternică, știu că trebuie să am grijă să nu rănesc pe nimeni.
Dar în același timp să nu-mi fie teamă de alegerile pe care le fac și de lucrurile pe care le pot obține prin efortul depus. Căci așa cum am mai spus nu te poți bucura de nimic și nici nu vei avea parte de nimic, dacă tu stai cu mâinile în sân și aștepți acel ceva care se lasă așteptat.
Așadar, primăvară îți mulțumesc că m-ai mobilizat și că m-ai scos din starea mea de „amorțeală”.
Adaugă un comentariu