Cu un singur lucru făcut bine și cu o inimă deja frântă și sfârtecată de durere, fericirea este topită undeva prin neant. Și ca toată imaginea asta să fie completă te aduni și nu lași pe nimeni să vadă ce-i în sufletul tău. Te abandonezi cumva în uitare și încerci pe cât posibil să înăbuși ceea ce simți cu adevărat, până când… Până când într-o bună zi nu mai simți nimic și oricât ai vrea să te bucuri de tot ce este în jurul tău, durerea te copleșește și-și face cărare spre inima ta.
Dar tu, tu nu spui nimic despre asta, doar taci și înduri tot ce se întâmplă în jurul tău. Iar în momentele de singurătate tot ce îți dorești să faci este să alergi și să te adăpostești în dormitor să tragi draperiile ca nu cumva cineva să te zărească de la fereastră, ca mai apoi să plângi… Să plângi până când te descarci, până când acea eliberare prin lacrimi să-ți trezească acea fericire pe care n-o poți simți nicicând în realitatea de zi cu zi.
Iar atunci te lași pradă dureri și-ți croiești propria realitate, propriul drum, cu sentimente pe care nu le expui în văzul tuturor și de care ești conștientă că mai mult rău îți fac, dar pe moment nu simți decât acea fericire amară pe care ți-au promis-o toți, dar n-ai simțit-o niciodată pe deplin și cu adevărat. Uneori îți dorești ca vântul să șteargă urma pașilor tăi și să te lase să dispari într-un timp și spațiu în care nimeni și nimic să nu aibă acces, ci doar să fii tu, tu cu tine și cu nimeni altcineva.
Să încerci cu disperare să aduni bucată cu bucată din inima frântă și să te chinui să o lipești pe cât de bine poți, astfel încât să îi dai puțină protecție cu un lacăt. Și când oamenii te rănesc din nou, doar ploaia te mai poate salva. Căci doar picăturile mari de ploaie îți mai pot vindeca rănile, și mai mult decât atât în ploaie poți să plângi fără să te mai ascunzi de lume. Poți să plângi fără să-ți mai pese de tot ce-ți spun alții și de vorbele lor. Poate că de aceea iubesc ploaia atât de mult, încât în lipsa ei simt că mă sufoc…
Și totuși e un fel de a evada din cotidian și a te vindeca încet, încet, dar sigur. Iar atunci când evenimentele se repetă le refuzi, pur și simplu atât mintea, cât și inima le refuză și practic nu mai simți nimic. Totodată în ochii celor din jur ajungi să fii o piatră, iar în refugiul tău ești atât de fragilă, sensibilă, încât și cea mai neînsemnată veste tristă te va face să tresari, ca mai apoi fața să-ți fie scăldată de lacrimi…
Până reușești să te adun anii trec și îți dai seama că nu ai nimic și pe nimeni, dar tu supraviețuiești pentru că ești puternică și în cele din urmă îți alegi un scop pe care să-l urmezi cu cea mai mare îndârjire, astfel încât să simți că trăiești și că în cele din urmă vei fi de neoprit…
Adaugă un comentariu