Nici măcar nu știu când mi-a trecut prin minte să mă ocup ceva mai mult și de blogul meu. De fapt m-am gândit că tot suntem în luna decembrie, în luna cadourilor să îmi fac și eu un mic cadou și să încep să-mi scriu aici toate poveștile pentru copii.
Bineînțeles asta nu pare a fi mare lucru, dar pentru mine, cel puțin lucrurile se vor schimba. Și asta pentru că până acum mai tot ce am scris pentru copii nu am postat pe nicăieri și nici nu le-am păstrat.
Adevărul este că nici măcar nu mi-am imaginat vreodată că voi scrie pentru copii. De fapt și de drept totul a început dintr-o joacă. Azi un rând, mâine o pagină și tot așa. A fost însă ceva mai greu acel moment în care trebuia să văd dacă ceea ce am scris avea efect asupra copiilor. Și mi-ar fi fost foarte ușor dacă era doar asta, dar în sinea mea mă temeam că tot ceea ce scrisesem până atunci era doar un amalgam și nu ceva pe placul copiilor.
Mi-am găsit și ținta perfectă, cel mai mare critic al meu – David, nepotul meu scump și drag. Cel care mă întrerupe după fiecare frază și îmi pune zeci de întrebări, la care nici măcar nu are răbdare să-i răspund. El a ascultat toate poveștile mele. Pe unele le-a ascultat până la capăt și părea dezamăgit că s-au terminat, pe altele le abandona rapid pe semne că îl plictiseau, însă de cele mai multe ori răspunsul a fost unul pozitiv și nu am de ce să mă plâng.
Recunosc faptul că îmi pare rău acum că am distrus toate poveștile din trecut. Mai pe scurt le-am ars într-un moment în care nu mai aveam încredere în mine, iar toate ușile mi-au fost închise. Cam asta s-a întâmplat cu toate visele și dorințele mele, rând pe rând toate mi-au fost spulberate, fără ca măcar să am timp să reacționez. Poate că lucrurile ar fi stat cu totul altfel dacă aș fi avut ceva mai mult curaj pentru ceea ce îmi doream.
Dar mi-am dat seama că sunt clipe în care curajul nu înseamnă prea mult și nici nu te poate scoate din anumite situații complicate. Cel puțin pe mine în timpul depresiei nu m-a ajutat deloc curajul. Și deși mi-aș fi dorit ca acea depresie să fie doar un vis urât, acea perioadă a existat și din păcate a lăsat urme și răni adânci.
Răni pe care încerc să le vindec așa cum știu eu mai bine. Îmi petrec timpul cu foile mele de scris pe care uneori încerc să le umplu discret, iar alteori sunt fericită să aștern rapid, rapid, rânduri, rânduri, gândurile și sentimentele ce-mi dau năvală și vor să se facă auzite.
Probabil că de asta am nevoie atât de mult să scriu, să compun, să fac lucruri creative care să-mi stimuleze sufletul și încet, încet să mă ajute să mă vindec. Cel puțin sunt sigură de ceea ce vreau să fac pe viitor, iar asta mă binedispune, atunci când sunt la pământ și nu văd prea multe obțiuni. De altfel mi-am recăpătat încrederea și vreau să pun tot ce-i mai bun din mine în viitoarele mele povești. Să fiu sinceră mi-aș fi dorit să pot scrie în fiecare zi de decembrie câte o poveste, dar sunt conștientă că nu o să pot face asta.
Deoarece sunt și alte lucruri de realizat, pe care din păcate nu le pot amâna de pe-o zi pe alta sau să nu le mai fac niciodată. Dar totuși până una alta încerc să scriu pe cât de mult pot. Poate cine știe vor fi și ceva copii interesați să le citească dacă tot suntem nevoiți să stăm în casă din cauza pandemiei.
Așadar acesta va fi darul meu pentru voi de aceste sărbători de iarnă, iar la final aștept opiniile voastre în legătură cu seria mea de povești și povestiri. Până data viitoare, numai bine și aveți grijă de voi. Pe curând!
P.S.: Acest articol trebuia să îl postez pe data de 1 decembrie, dar după cum observați și voi nu am avut timpul necesar pentru a face acest lucru. Oricum ar fi poveștile pe care le scriu o să ajungă la un moment dat și aici pe blog, fără doar și poate.
Adaugă un comentariu