Aty, și grija pentru el!

Cred că despre Atyla am mai vorbit în ceva articole trecute. Și de asta sunt sigură pentru că imi amintesc că am lăsat aici câteva poze cu el. Nu am mai apucat de o perioadă bună de timp să mai scriu ceva despre el, căci m-am dat cu alte treburi și nu am avut nici spațiul, nici momentul și, din păcate, nici energia să scriu despre el. Cu toate astea la început de toamnă, Aty ne-a cam făcut pe toți să dârdâim de spaimă că o să-l pierdem.

Și credeți-mă când spun să-l pierdem nu mă refer la faptul că a plecat pe stradă și nu-l mai găseam, ci la boala care s-a instalat în trupul lui oarecum firav. Când am fost anunțată de către verișoarele mele că Aty este grav bolnav mi s-a pus un nod în gât și nu am mai fost în stare de nimic. Mă tot gândeam oare ce s-a întâmplat și de ce s-a ajuns aici. Îmi amintesc cu groază că în acea zi, când am aflat aceste vești triste nu am mai fost capabilă să-mi duc treburile la bun sfârșit și nici să mă adun.

David a fost primul care mi-a spus că lui Aty îi este rău, că nu mănâncă absolut nimic și nici nu se poate ridica în cele patru lăbuțe. Pur și simplu stătea lat și abia, abia mai respira. În scurt timp mătușa a chemat veterinarul, iar Aty al nostru a început o serie de injecții cu vitamine, calciu și tot ce a mai fost necesar pentru ca el să se pună pe picioare. Și cum nu am rezistat să stau departe de câine, la un moment dat, chiar în perioada în care se trata am îndrăznit să-l vizitez.

Nici nu vă imaginați cum l-am găsit. Era căzut lat lângă grămada de pietriși, pe care o avea mătușa în curte. M-am îndreptat către el și m-am pus în genunchi îndreptându-mi mâinile către blănuța lui, care altă dată era fină. L-am strigat și el a deschis ochii. Ochii lui albaștri erau plini de lacrimi, pe semne că avea încă dureri de care nu ne putea aminti.

M-a impactat acel moment și mă gândeam dacă va trece cu bine peste acest obstacol. Din fericire pentru noi, dar și pentru el, Atyla s-a recuperate foarte bine și a devenit un năzdrăvan. De curând l-am vizitat și l-am văzut cât de fericit, bucuros și plin de viață era. Nici acum nu-mi vine să cred că am fost la un pas să-l pierdem pe Aty al nostru drag.