„Temnița e atunci când… Mă doare în piept și simt cum îmi bubuie inima… parcă ar vrea să iasă din piept și nu știe cum. Pe de altă parte starea mea este de înțeles, ei nu mă cred că tu exiști. Ei cred că tu ești doar rezultatul minții mele bolnave, iar pentru asta am ajuns din nou aici. Aici în aceeași cameră goală, fără ferestre, rece și foarte întunecată.
Nu știu unde sunt și oricum n-am știut niciodată unde este camera asta. Simt că mă doare… ma dor picioarele sunt reci căci nu mai suport încălâțămintea, iar pardoseala e atat de rece.
Și mă mai doare și mâna, aceeași zonă a aceeași mâini în care mi se fac injecțiile. După toate astea sunt în ceață – mintea mea, văzul, mirosul, auzul, gândul la tine parcă totul e paralizat.
De fiecare dată mi se spune același lucru – tu nu exiști! Ești doar în mintea mea. Mi s-a spus asta de atâtea ori încât am început să cred și eu.
La drept vorbind nu știu foarte multe despre tine, nu știu cum arăți sau cine ești. Singurul lucru ce-mi frământă mintea sunt câteva cuvinte pe care mi le amintesc:
„deci fii atentă… te rog mult să-ți bagi mințile în cap… ți-am mai zis că nu-mi plac persoanele labile psihic. Ori ești om și iei decizii corecte și constructive… ori anunț persoanele abilitate să te lege. Nu e normal să gândești așa… ce e cu tine?”
E cam puțin din puținul ce a mai rămas. Și chiar dacă să presupunem că mintea mea ar avea dreptate și ai fi real, eu nu m-aș ridica la nivelul tău.
Tu ești cine ești, iar eu sunt… nimic, pentru că în momentul ăsta nu dau nici doi bani pe viața mea.
Ba mai mult decât atât sunt închisă aici în temnița asta, iar mintea mea nu poate evada. E atât de frig aici și mă simt ca o prizonieră.
Oare cât va mai dura tot acest coșmar?”
Relatarea tratați-o doar ca pe o poveste și nimic mai mult… Cu toate astea acel mesaj mi-a schimbat mentalitatea și e perfecta așa. Mulţumesc ţie pentru toate astea!
Adaugă un comentariu