Deși m-am mutat de aproape o lună de zile de acasă, încă simt că nu m-am acomodat, că nu aparțin locului și mai rău decât atât nici măcar nu înțeleg ce se întâmplă cu mine. E adevărat că poate a fost o schimbare mult prea bruscă și asta m-a făcut să am, poate, aceste reacții, dar totuși este ciudat pentru că în atât de multe zile nu m-am putut obișnui. Și culmea asta nu mi s-a întâmplat niciodată până acum, nici măcar atunci când am vizitat diverse locuri și eram mult mai departe de casă.
Am simțit că ceva nu este în regulă încă din primele zile de când m-am mutat, dar am crezut că toate senzațiile și tâmpeniile sunt doar în mintea mea. Partea proastă este aceea că deși încerc să mă adaptez la această lume nouă nu pot. Uneori am senzația că mă sufoc, că nu pot să respir, că nu îmi este suficient aerul. Partea bună din toate astea e că tot încerc să fac lucruri și văd cum mă chinui să fac acele lucruri, dar parcă ceva mă ține.
E ciudat și pentru mine să testez astfel de lucruri pe care până acum nu le-am testat, poate că ar trebui să iau o pauză din toate astea, să mă retrag undeva singură și să încerc să gândesc toate lucrurile. Mă simt de parcă aș fi amorțită într-o lume care nu e a mea. Pe de altă parte am încercat să-mi fac propria mea strategie pentru a mă putea adapta în acest loc, încă mai încerc și lucrez la asta, dar simt că pe interiorul meu moare ceva puțin câte puțin.
Nu știu încă dacă asta e adevărata problemă sau altceva, dar văd cum tot încerc și nu reușesc nimic… e ca și cum m-aș lupta cu morile de vânt. Și da până acum am rezistat aici pentru ca am încercat să țin ocupată acea parte din mine care tot îmi spune că nu e locul meu. Așa că am început să fac diverse lucruri cum ar fi:
- să citesc mai mult – cărți, site-uri de știri, bloguri;
- să lucrez mai mult și să încerc să-mi fac treaba cât mai bine;
- am încercat să mă detașez de ai mei, pentru că am crezut că asta mă va ajuta, dar a fost cea mai proastă idee;
- am început să rup relațiile și legăturile cu o bună parte dintre apropiați, cunoștințe, amici – nici asta nu a fost o idee prea bună;
- și într-un final am început să mă închid în mine încet și sigur;
Chiar nu-mi vine să cred că m-am ascuns de prietenii mei, problema cea mai dureroasă este aceea că nici măcar nu știu cum să le explic toate astea. Știu că mă vor înțelege oricum și îmi vor fi aproape, căci așa suntem noi ne ajutăm unii pe alții, chiar dacă uneori ne mai și muștruluim.
Dacă n-am face toate astea prietenia noastră n-ar avea niciun farmec, în plus noi ne-am obișnuit să fim ca o familie. Nici nu vreau să mă gândesc la ce o să spună Ana, Ștefan și Ionuț, probabil că replica va fi aceeași – iar ai acționat din nebunie. Sper să găsesc o soluție la toate astea și sper să nu dezamagesc pe nimeni.
Adaugă un comentariu