Bunica își amintea de fapt de episodul din vara cu un an în urmă. Nu s-au întâmplat multe lucruri atunci, ci unul și bun. De fapt bunica și-a amintit episodul în care eu m-am dus să susțin câteva probe la teatru, nu pentru că îmi doream să fac teatru, ci mai degrabă îmi doream să o văd pe ea, din cauza lipsei mele de timp de a o vizita acasă. Oricum toată această nebunie a avut loc pe fondul că eu nu am mai văzut de foarte mult timp, cred că aproximativ 10 ani, poate chiar mai bine.
Cel mai ciudat lucru a fost acela în care după ce mi-am terminat probele s-a apropiat de mine și mi-a spus că vocea mea i se pare cunoscută, că seamănă cu a unei persoane foarte dragi, pe care nu o mai văzuse de foarte mult timp. În acele momente nu am fost suficient de capabilă și să-i spun adevărul, să-i spun cine sunt, de fapt nu am mai avut puterea să mai spun nimic.
Așteptam doar ca acele clipe să treacă înainte ca eu să pufnesc în plâns. M-a privit mult atunci și până la urmă s-a îndepărtat de mine, dar cu privirea tot spre mine. După ce am ieșit din acea încăpere am început să tremur și să plâng. Nu mă gândeam niciodată că nu voi avea puterea să-i spun cine sunt, și să-i spun până la urmă adevărul. Din toată această întâmplare un singur lucru a fost bun, dorul de ea, de bunica de acasă a fost stins…
Adaugă un comentariu