„Sunt lângă pat ghemuită pe covor și plâng. Mereu plâng. Nu fac nimic altceva decât să plâng. Oricât de mult aș incerca sa explic ce e cu mine, nimeni nu intelege. Nu cred că mai merge ceva…
Uneori mă surprinde goliciunea și întunericul din camera mea. Mi-am dorit din totdeauna să fiu altfel, să nu mă amestec cu ceilalţi și de ce nu să fiu unică în felul meu. Am învăţat asta, am făcut asta și iată-mă aici…
În camera mea, cu ochii înlăcrimaţi pentru lucrurile pe care nu le înţeleg, nu le vreau și nu le suport. Nu vreau să fiu rea, dar nici nu pot tolera tot ce se întâmplă. Faptul că sunt altfel nu mă ajută prea mult.
De fapt nu mă ajută deloc în problemele mele, ba din contră am ajuns să fiu neînţeleasă de oamenii din jur. Aș fi vrut să fiu altfel, aș fi vrut să înţeleg altfel oamenii, dar nu… Tot ce fac e să plâng.
Ghemuită lângă pat și cu capul pe genunchi nu se aude nimic altceva din camera mea decât plânsul meu. Ochii mei sunt atât de sticloși, încât uneori am impresia că în ei pot prinde întinderea unui lac.
De multe ori mă abţin să nu plâng în faţa părinţilor mei, dar nici asta nu îmi iese. Și sincer n-aș vrea să par atât de vulnerabilă în faţa lor. Pe de altă parte ei nu înţeleg durerea mea. Ei spun că dacă nu mai pot să plec din relaţia asta și să-mi găsesc pe altcineva.
De parcă ar fi atât de ușor să renunţ. Știu că e o relaţie puţin mai complicată și mai știu că ei îsi doresc tot ce-i mai bun pentru mine, dar chiar nu mai rezist. Nu mai suport cuvintele urâte adresate lui și nici nu aș vrea să se ajungă la lucruri și mai urâte… Ufff…
Dacă ar fi încercat și el să mă înţeleagă ce bine ar fi fost… Dar, nu! El se poartă din ce în ce mai rău și urât. Și mi-e teamă! Mi-e teamă pentru mine, mi-e teamă pentru el, mi-e teamă pentru relaţia noastră. Simt cum se destramă și istoria se repetă din nou. Sincer mi-e dor de mine, cea din trecut.”
Poate vă întrbaţi de ce am scris toate lucrurile de mai sus? Ei bine, pentru mine e foarte simplu. Știţi că nu mai este un faptul că boala secolului nu este alta decât depresia rezultat din stres.
Iar toate gândurile, faptele de mai sus au fost scrise în perioada în care am trecut printr-o astfel de depresie.
De ce am ales să scriu?
Răspunsul ar fi acela că îmi place să scriu. De fapt în spatele acestui lucru am mai ascuns si altceva. Iar când spun altceva mă refer la emoţie, gândirea negativistă pe care am avut-o în acel moment și bineînţeles toate acele sentimente de ură.
Într-o lume în care toţi par trași la xerox e cam greu să te poţi exprima, mai ales că de cele mai multe ori ești înţeles greșit. Până la urmă nici asta nu pare a fi o problemă, dacă știi să îţi asumi unele lucruri și dacă bineînţeles te păstrezi unic în marea mulţime de oi.
De multe ori am încercat să-i fac să înţeleagă și pe ai mei părinţi, dar nu mi-a ieșit. Sunt sigură că lucrurile ar fi stat altfel dacă am fi fost mult mai deschisi unul cu celălalt.
Iar eu am ales să scriu pentru că este una dintre singurele modalităţi prin care mă pot elibera de prejudecăţi. Aș fi putut face orice altceva în loc să scriu, dar în momentele mele de cumpănă nu sunt în stare să fac nimic altceva decât să scriu.
Nu e nimic drăguț și frumos în a scrie cu lacrimi pe obraji, cu furie în dinți și ură în suflet. De fapt aș putea spune că este cel mai păcătos mod prin care e poate exprima un om. Și nu sunt povești! Sunt doar gândurile mele, gândurile unui om obișnuit. Da, știu că sunt… neobișnuită – mi s-a spus de atâtea ori, dar prefer să-mi păstrez felul de a fi.
Metoda folosită împotriva stresului
Cred că am citit nenumărate cărți despre acest subiect, dar niciuna nu m-a ajutat prea mult. Și nu e doar vorba că nu m-a ajutat, ci mai mult despre faptul că ceea ce afli din teorie, de foarte multe ori nu prea poti aplica în practică. Și chiar dacă unele se aplică lucrurile sunt foarte diferite.
În cele din urmă mi-am făcut tratamentul singură:
- citit;
- sport;
- mese regulate;
- timp pentru meditație;
- și mult scris;
Nimic complicat! Însă poți încerca și tu!
Adaugă un comentariu