„M-am gândit mult dacă să scriu asta aici sau doar să îl las ca un simplu pasaj în cartea mea. De altfel nu pot spune că fiecare dintre noi simte la fel sau că avem aceleași valori… nu… asta nu se poate…
În primul rând pentru că simțim diferit și trăim diferit, unii dintre noi din păcate, chiar sub același coperiș și se privesc doar ca niște străini și cu multă ură. Poate că lucrurile ar sta altfel dacă oamenii ar învăța să iubescă nu doar trupul, ci și sufletul.
Cum ai putea să iubești doar trupul unei persoane când știi foarte bine că în timp se poate deforma. În schimb sentimentele pot deveni mult mai puternice, mult mai profunde. În urmă cu doi ani nu gândeam deloc așa. De fapt mi se părea ceva banal să iubești… apoi am început să mă îndrăgostesc de el.
La început a fost mai mult o joacă și apoi într-o obsesie pe care n-am înțeles-o. Mai târziu mi-am dat seama că nu pot să fug de el. Aș putea să greșesc mult și bine, dar să-l scot din minte și din inimă nu pot. Mi-am impus lucruri pe care nu am putut să le îndeplinesc și ulterior am ajuns să fiu dezamăgită de mine însumi.
Credeam că eu sunt cea mai nefericită persoană, că eu nu am nimic, nici măcar nu pot să-l țin în brațe. Mă gândeam că este mult mai dificil atunci când ai în față persoana pe care o iubești și să simți respingerea ei. Cu siguranță aceste persoane sunt cele mai dezamăgite și nu cred că cineva poate susține contrariul.
Mă tot întrebam de ce nu pot să-l văd, de ce nu pot să-mi petrec timpul cu el așa cum fac în realitate cuplurile… Mi-a fost extrem de greu să înțeleg anumite lucruri și mai apoi să le accept. Știu că uneori am mai și greșit. Am greșit pentru că îmi doream să-l uit, dar undeva înăuntrul meu știam că acest lucru este imposibil.
Știam că puteam să fac toate tâmpeniile din lume, dar de uitat nu aveam cum să-l uit. Din păcate, ca să înțeleg lucrul ăsta mi-a luat ceva timp… cam vreo doi ani și jumătate…”
P.S.: Continuarea o vei găsi în câteva zile!
Adaugă un comentariu