„L-am ucis! Am ucis copilul din mine deși nu am vrut. L-am ucis pentru că am dat voie problemelor să-mi inunde viața. Nu am fost suficient de puternică să iau măsurile necesare pentru a-l putea păstra. Încăpățânarea mea însă îmi tot spune că încă se mai ascunde pe aici pe undeva… Că ar trebui să-l caut și că măcar o dată în viața asta și pe acest pământ să-i dau voie să iasă și el la suprafață.
Dar cum să fac asta? Lumea din jur se va uita urât la mine, dacă mă voi purta ca un copil. Ș-apoi, de ce să-i dau voie să iasă? Timpul lui a trecut și nici nu se va mai întoarce, așa că de ce să-i fac pe plac? De ce să-i dau voie să se grăbească să se afirme…
Și, nu! Am să pun lacăte pe poarta sufletului meu și-am să le încui cu cheile, ca mai apoi să le arunc într-o imensă întindere de apă să știu că nu le mai pot recupera. De ce să te las liber să-ți faci de cap, când tu trebuie să te concentrezi la muncă, trebuie să fii sigur pe tine când faci alegeri, nu să te concentrezi pe joacă și pe năzbâtiile tale.
Ce nu îți convine de te răzvrătești așa? Doar nu credeai că vei scăpa de toate treburile zilnice, de problemele ce apar în cale și de oamenii care îți dau la gioale, și aparent te strâng în brațe…
Să nu-ndrăznești să te avânți departe că am să găsesc o cale prin care să te împiedic și să te arunc în mare. Să nu crezi c-am să cedez dacă ai să mă rogi cu ochii ăia mari și plânși să-ți dau drumul, să te las să pleci, să te las să iubești. Să nu crezi că voi ceda în fața ta.
Tu ai un singur drept – doar să muncești.”
Habar nu am ce am avut astăzi – am scris o mulțime de rânduri ce parcă veneau din interior și nu puteam să le stăpânesc. Mai sus am redat doar câteva cuvinte din câte am scris. Și așa cum am spus și mai devreme, parcă nu am fost eu.
Parcă altcineva și-a făcut pe cap, m-a sedus și apoi a insistat să-mi dicteze una alta de parcă ar fi existat în mintea mea. Chiar nu știu ce se întâmplă, dar lucrul ăsta a început să fie atât de des și parcă uneori mă înfioară. Nu am foarte multe momente, în care să mă plâng că nu pot scrie, doar că sunt clipe când durerile de cap își fac apariția și nu mă lasă în pace să-mi pot face treaba.
Pe de altă parte aș vrea tare mult să scap de toate durerile mele, de toate neputințele și de toate reținerile ce-mi fac viața un calvar. Probabil că încă nu sunt în stare să explic ceea ce mi se întâmplă, căci așa cum poate am mai spus – uneori nu mă regăsesc în ceea ce fac.
Nu îmi place când greșesc, dar am înțeles că oarecum este firesc. Și cu toate astea am spus c-am să fiu pozitivă și că n-am să mai scriu lucruri triste. Dar azi recunosc faptul că am ucis acea parte de copil din mine.
Poate-i de vină timpul sau veșnica mea muncă, poate-s de vină eu pentru că-mi doresc să fac prea multe lucruri sau poate că așa a fost să fie și n-am putut împiedica nimic…
Îmi pare rău copilule că te-am ucis forțându-te să te maturizezi…
Adaugă un comentariu