Am o stare de nervozitate de ceva timp, orice mă enervează și nu îmi pot explica acest lucru. Fac eforturi imense în fiecare zi să ma liniștesc, să îmi intru în propriul meu ritm… uneori e atât de greu să mă concentrez pe ceea ce fac, oare pe zi ce trece sănătatea mea se înrăutățește… hmmm… oare unde am să ajung în ritmul ăsta? Cât voi putea să mai continui așa și cât le voi mai ține piept tuturor…
Iubitul meu îmi spune că dacă voi bea ceaiuri îmi va trece, dar eu știu că nu este așa pentru că data trecută când am avut aceleași stări nu ceaiul m-a salvat, ci meditația chiar dacă pare ciudat și în același timp suspect. Offf… nimic nu îmi mai convine, nici măcar aici nu mă pot concentra să mai scriu câte ceva. În viața mea nu se mai întâmplă nimic nou, nimic frumos, nimic care să mă facă să continui pe drumul pe care tocmai am pășit. Mă simt de parcă toate ușile se închid în fața mea și îmi îngrădesc trecerea.
Mă simt de parcă nici măcar nu aș fi eu și toate se întâmplă așa rapid. Dacă ieri eram fericită pentru că m-a surprins un amic într-un mod cât se poate de plăcut, astăzi sunt cea mai tristă de pe fața pământului. Nimeni nu mă înțelege, nici cei pe care îi iubesc, nici cei la care mă gândesc în fiecare zi. Nepăsarea asta a oamenilor îmi arde rău pieptul, pentru că orice aș încerca să fac nimic nu-i va schimba, nici măcar dacă ar avea parte de cea mai groaznică lovitură.
Degeaba încerc să mă trezesc din coșmarul ăsta. Toată viața mea reprezintă un coșmar. Tot ce am avut și de tot ce am putut să mă bucur sunt doar zâmbetele copiilor. Sunt tristă pentru că nu mă pot bucura mai mult de zâmbetele nepotului meu. Mereu sunt plecată, mereu se ivește ceva, iar el rămâne în urmă.
Nu sunt fericită nu mă bucur de roadele muncii mele pentru că duc o luptă singură, eu împotriva sistemului, eu împotriva nepăsării. Cine ar fi crezut că nici după acel accident nu mi-a trecut încă setea asta de dreptate. Poate că într-o zi o voi găsi sau poate că nici nu mă voi bucura de ea. De un singur lucru sunt sigură voi fi nespus de fericită când voi privii în urma mea miile de zâmbete a unor copii ce nu am nici o vină, a unor copii ce au nevoie de ajutor.
Înainte de toate știu că starea mea de sănătate nu tocmai bună este efectul produs în urma ignoranței a unor oameni. Atât am avut de spus azi, dar nu mă voi oprii să-i ajut pe cei care au nevoie de mine… nevoie de un zâmbet pe buze… voi fi acolo pentru totdeauna…
Adaugă un comentariu