Scrisul – un talent, o artă sau ceva care poate fi cultivat?!

Scrisul – un talent, o artă sau ceva ce poate fi cultivat?! – este una dintre afirmațiile, dar și întrebările la care nu am găsit un răspuns mai potrivit. Tot ceea ce știu este faptul că atunci când mă așez la masa de scris totul se transformă.

Inclusiv încăperea în care scriu capătă o altă nuanță, un altfel de a fi, o altă existență. Și prin urmare doar un univers al meu în care mă simt perfect. Nu știu dacă am acest talent de a scrie, dar cu siguranță scrisul îmi curge prin vene și e ca atunci când sângele clocotind circulă cu viteză.

Asta mi se întâmplă când scriu cu inima, iar mintea ajung să mi-o pun pe liber. Cu siguranță am ajuns să-mi cultiv scrisul și mai mult decât atât să-l ridic de la stadiul de un simplu talent la rangul de artă. Numai că, din păcate, nu am atât de mult curaj să public tot ceea ce scriu.

Însă momentul când fac asta, actul în sine pare a fi cea mai fericită și mai activă parte din mine. Deși am încercat din răsputeri să îngrop această latură, să o ascund ceva mai bine, de atâtea ori ea iese la suprafață și mă scoate în evidență.

Ceea ce de foarte multe ori mă scoate atât de rău din sărite. Au fost momente când mi-am dorit atât de mult să fiu un om simplu. Doar un om care din când în când își mai notează trăirile pe un crâmpei de hârtie îmbibat în mirosul viu de cerneală al stiloului.

Dar pe mine o simplă coală albă de hârtie atașată cu un stilou și ceva cerneală mă ispitește. Iar atunci când încep să scriu mi se întâmplă lucruri magice. Pe care mintea mea deocamdată nu mi le poate explica și nici nu găsește o definiție perfectă.

E ca atunci când visez frumos, numai că singura diferență e că atunci când mă trezesc din visare las ceva în urma mea pe coala albă de hârtie. Am încercat de multe ori să descriu acel moment magic, care mi se întâmplă din ce în ce mai des, atunci când mă apuc de scris.

Cu toate astea magia se pierde în momentul în care nu-mi găsesc liniștea, când diverse persoane nu-mi dau pace sau atunci când tot explic că am nevoie de liniște, iar împrejurimile nu-mi dau pace. E inevitabil să poți găsi liniștea într-o lume plină de ură, de restricții, de țipete și de cuvinte pline de ocară.

În plus cine este lumea să decidă în locul meu ce e bun pentru mine și ce nu? Doar că „scrisul” e cu totul și cu totul mai special… și așa trebuie să fie!