Încredere în speranță sau în intuiție?! De multe ori m-am confruntat cu lucruri pe care nu am putut să mi le explic. Și zilele acestea s-au tot întâmplat fel și fel de chestioare, care mi-au dat de gândit.
Nu sunt o persoană care să știe sau să cunoască totul. Nici nu am pretins vreodată că aș putea cunoaște totul, căci am învățat că atunci când spun totul, de fapt nu știu nimic.
Tot așa am învățat să fentez polemicile, contradicțiile pe anumite subiecte. Pentru că îmi dau seama că este foarte greu să porți o conversație cu o persoană încăpățânată.
Și ca să nu mai spunem că de foarte multe ori aceste persoane au și o încredere în sine remarcabilă, iar conversația devine greoaie. Dar nu despre asta vreau să scriu aici.
De fapt mi-am dat seama că în cazul lucrurilor pe care nu le cunosc le pot ghici foarte ușor. Însă pentru a le ghici trebuie să îndeplinesc și o anumită condiție.
Mai exact ghicesc (cunosc) lucrurile doar dacă îmi ascult interiorul și inima. Și nu mă las pradă minții mele și acelor gânduri năstrușnice care vin peste mine ca o avalanșă.
De câte ori m-am lăsat pradă gândurilor mele și rațiunii, de atâtea ori am greșit. De atâtea ori nu m-am simțit confortabil, de atâtea ori m-am simțit judecată pe nedrept.
Fiecare lucru pe care l-am făcut doar din rațiune și nu cu inima n-a făcut altceva decât să mă încorseteze. Să pună ziduri în jurul meu și să mă facă să-mi doresc să mă îndepărtez de lume. Dar de fiecare dată a apărut acea speranță:
„că poate mâine va fi ceva mai bună decât azi”, „poate mâine voi avea curaj să fac toate acele lucruri pe care mi le doresc”, „poate mâine voi reuși să las lumea să mă descopere așa cum sunt”, „și poate că mâine nu voi mai fugi de iubire”…
Toate s-au transformat în speranțe, în speranță după speranță, însă unele, cele mai importante nu țin de mine. Și atunci mă întreb în cine să mai am încredere în speranță sau în intuiție?!
O parte din mine urlă să nu mă dezic de ele. Cealaltă parte, rațională și nerăbdătoare, mă sufocă de fiecare dată cu mii și mii de întrebări, la care momentan nu am suficiente răspunsuri concrete.
Și uite așa m-am lăsat în voia sorții ș-am pierdut timp prețios, pe care nu îl pot întoarce. Dar pe care mi-am dorit din tot sufletul să-l petrec altfel.
Nu sunt de fier, dar uneori rațiunea mea mă transpune într-un zid de stâncă impenetrabil și fără suflet…
Adaugă un comentariu