Rămâi cu mine

Nimic nu este imposibil când îți dorești din adâncul sufletului, cum visele prind aripi și sunt însuflețite din dorință arzătoare. Încă era acolo, dar cu mai multe dureri și parcă și timpul își pusese amprenta peste trupul ei… și ea era tot acolo… în același pat, în aceeași cameră  goală și rece, nu era nimeni în jurul ei, niciun zgomot, niciun sunet era doar o liniște apăsătoare. Nu știe cât timp trecuse și cât a stat acolo îi era teamă, dar nu știa de ce. În depărtare se aud câteva voci ce se îndreptau către camera ei.

Doctorul ciocăni și intră. -Mă gândeam eu că ești trează! Fata se întoarse să-i întâlnească privirea și întreabă pierdută: -Unde sunt? Ce mi s-a întâmplat? De ce nu îmi pot mișca picioarele? Doctorul se întristă, nu știa ce să-i răspundă sau cum să facă să-i dea vestea îngrozitoare.

O privi îndelung, se așeză pe pat o strânse de mână și îi spuse: – Mă bucur că ai rămas cu mine sper să nu mai pleci de lângă mine și o strânse în brațe. În sfârșit era fericit după doi ani de zbucium și groază, frică și teroare. Teama de a pierde persoana iubită era mai mare decât însuși curajul său de medic, știa că singura lui șansă rămăsese rugăciunea pentru a o aduce pe Meera înapoi. Și rămase singura persoană din viața lui pe care o iubea chiar dacă era o necunoscută.

Trecuse deja o săptămână de când Meera ieșise din comă și deja începuse terapia de recuperare, doctorul o vizita din ce în ce mai des și practic nu îi venea să creadă că iubește o străină până într-o dimineață.

-Doctore când pot pleca acasă deja pot să mă mișc, pot să mă deplasez, pot să merg?… și învârtindu-se în loc îl prinse de mână.