Îmi amintesc și acum de acele zile de iarnă, geroase și cu multă zăpadă. Îmi amintesc cum se mai chinuia bunica să ne țină pe toți în casă. Însă cel mai greu îiera să ne facă pe noi să înțelegem că trebuie să stăm în casă la caldură pe o vreme ca aceea. Noi copii tembeli nu puteam noi să stăm liniștiți și să nu o supărăm pe bunica. Era ca și cum nu făceam nimic distractiv. Iar pentru noi distracția pe atunci era cel mai important lucru. Chiar îmi este atât de dor de acele zile fără sfârșit, dar în special mi-e dor de bunica. Deși mult timp am trăit cu impresia că este o prostie să spun ceea ce simt acum, în acest moment nu mă mai interesează ce cred alții sau ce spun ei…
Zilele alea vor rămâne mereu în memoria mea, căci cine altcineva mai primea zăpadă și în haine dacă nu eu? Și totuși m-aș întoarce în copilărie doar pentru aceste momente unice, doar pentru clipele petrecute alături de bunica și de prietenii mei de pe atunci. Acum că am crescut cu toții nimic din acel farmec nu a mai rămas. Parcă s-a pierdut și el odată cu trecerea timpului. Se pare că acest timp nu vrea să cruțe pe nimeni și în același timp parcă îți ia și pofta de a-ți mai aminti de trecut. Câtă nedreptate pe acest pământ?
Cred că în iarna asta am să stau mai mult pe la țară doar, doar ca să-mi amintesc de acele zile minunate. Păcat însă că bunica nu mai este printre noi, iar prietenii din copilărie s-au transformat și ei. Încă mai sper că mai pot schimba ceva din acel trecut sau de ce nu aș putea să-mi aduc la țară prietenii din prezent… Și uite că la asta eu nu m-am gândit. Cum am putut să uit un asemenea lucru important?
Adaugă un comentariu