Puținul meu timp liber s-a dus…

„Mi se face pielea de găină când mă gândesc că nu am timp… că nu-mi ajunge timpul pentru tot ce-mi doresc să fac…”

Am ajuns să urăsc perioadele aglomerate… Nu îmi plac deloc momentele alea în care tot timpul trebuie cronometrat. Simt că nu mai am viață, simt că totul e pe repede înainte…

Mult prea repede înainte

Urăsc să nu am timp pentru mine. Și cel mai mult urăsc să-mi facă alții programul după bunul lor plac. Nu îmi plac oamenii care se sucesc – asta e clar. Vorbim de un proiect și mă trezesc, într-o zi, pe la jumătatea proiectului  – „auzi știi poate că ar fi mai bine să renunțăm la asta”.

Pe bune?

Da unde suntem aici, în satul fără stăpânii sau ce?! De ce nu ai spus de la bun început, nu să mă sucești „n” zile că nu-ți place textul ăla, că parcă ai mai vrea și aia și ailaltă și după ce mă dedic, schimb, îmi storc creierii să iasă totul bine… – „păi știi renunțăm la asta”.

În fine nu are rost să mă mai gândesc la pierderea asta de timp și la nervii tocați. Prefer să mă gândesc la ceva mult mai bun…

 Prefer să mă gândesc la orașul meu de suflet, la locurile faine pe care le-am descoperit recent în el, la drumețiile pe munte și la tot ceea ce mă face fericită.

Nu știu cum sunteți voi, dar eu când mă simt lipsită de energie mă gândesc la acele lucruri mișto din viața mea și mă repun pe picioare. De fapt toate întâmplările faine mă readuc și mă ancorează în prezent.

Și da e adevărat nu pot separa întâmplările mișto de oamenii faini, până și zâmbetul unui copil are puterea să-ți schimbe starea de spirit atunci când ești la pământ.

Iar de asta se ocupă cel mai bine nepoțelul meu, Matty. Numai când îi văd fățuca mi se schimbă starea și să-l și aud cum mă strigă: „tuși Kitty”, „-bună, tuși Kitty” sau „vreau la tuși Kitty în brațe”- și asta nu-i nimic. Pentru că da este genul ăla de îngeraș care te face să te topești din primul moment în care-l vezi.

Mi-ar fi plăcut să am mai mult timp pentru el, pentru ceilalți nepoți și pentru toate lucrurile care mă fac cu adevărat fericită. Dar nu, pentru un moment totul se învârte în jurul muncii și asta a început să mă dispere.

Treabă la locul de muncă, treabă peste măsură și acasă, examenele se apropie și nici nu am scris temele, nici nu am învățat, proiectele mele de suflet le-am pus pe pauză și cine știe pentru cât timp… Încep să cred că al meu timp e un dezastru cu „D” mare.

Cum o să ies din încurcătura asta????

Habar nu am… Cel mai probabil o să renunț la tot, o să-mi iau timp pentru mine, o să plec în munți și o să-mi „dau un reset din fabrică”, iar după o să-mi revin… cam asta este singura soluție pe care o văd în momentul ăsta.

P.S. – Ana sper că nu te superi că i-am pus poza aici, iubitului meu…