Nu înțeleg de ce oare țin la tine atât de mult când tu nici măcar nu mă lași să-mi dezvolt abilitățile și mai ales că nu mă lași să-mi urmez pasiunile. Poate căeu sunt singura vinovată pentru asta, dar pe zi ce trece tu mă obligi să te urăsc. Singurul loc unde mă mai simt în siguranță și unde știu că nimeni nu îmi va spune nimic împotriva a ceea ce fac este acasă, singurul loc unde încă mai am puțină liniște și unde mă pot concentra pe ceea ce îmi doresc să fac. Tu niciodată nu mă lași să fiu eu, să pot face ceea ce îmi doresc, oare de ce? Oare de ce nu înțelegi asta. Ți-am spus de la început îmi place să scriu și îmi doresc să vizitez India. Tu de câte ori sunt aproape gata să fac acest lucru, te înfurii și mă faci să plâng, poate că așa îți place ție, dar eu simt că nu mai rezist, că nu mai suport toate acele jigniri și mai cu seamă când ție îți place să te dai în spectacol de față cu ceilalți.
Dacă până acum am tăcut, de acum nu mai pot. Sunt prea multe dezamăgiri și prea puține clipe de fericire. Să nu crezi că acel inel pe care mi l-ai dăruit mă va face să rămân cu tine. Până acum nici măcar nu i-ai învățat semnificația și poate că în aproape acești trei ani de când stăm împreună nici măcar nu ai învățat să mă apreciezi. M-am gândit mult la asta înainte să spun ce smit, de fapt să spun despre tristețea pe care tu oricum nu vrei să o vezi. Poate că îți place să te chinuiești, dar mai mult de atât ai o plăcere deosebită să mă vezi cu lacrimi pe obraji. Nu știu ce se va mai întâmpla, dar orice ar fi nu voi renunța la visele mele din copilărie indiferent de ale tale decizii… Până atunci îmi voi păstra speranța…
Adaugă un comentariu