„Îmi plac luminile, îmi place scena și iubesc toate culorile”. Așa a început pasiunea mea pentru meseria bunicii mele; și tot așa a început să mă învețe câteva despre meseria ei pe care o iubea enorm și sincer îmi doresc să fac și eu ceea ce ea făcea; nu pentru că era minunată, ci pentru că în momentul în care interpretam un rol mă simțeam fantastic.
Recunosc și acum îmi place acest lucru, chiar dacă acum este vorba despre măștile pe care le port în diverse momente… și da nu îmi place să-mi arăt adevărata față pentru că adevărata mea față și adevăratul meu suflet sunt mult prea bune pentru lumea în care trăiesc și înțeleg, știu nu este un film așa cum îi plăcea bunicii să spună. Admit și faptul că în viața mea reală nu am nimic… sunt goală pe dinăuntru, amăgirile din ultimele zile au ucis toate clipele frumoase, pe care le țineam ascunse până azi, când totul este distrus și pierdut.
Așa a început și dragostea mea pentru muzică și dansul indian; aveam 4 ani când bunica mă învăța asta și îmi plăcea pentru că în fiecare vacanță de vară îmi aducea un sari nou, pe care îl purtam la repetițiile ei, parcă trăiam într-un vis.
La ultima noastră întrevedere îmi amintesc și acum ultimele ei cuvinte: „- Te-am învățat să devii precum un cameleon, să-ți formezi diferite măști, dar înțelege în momentele tale de singurătate nu uita să fi tu însuți. Am încredere în tine știu că într-o zi îmi vei călca pe urme, știu că ți-am lăsat ție toată dragostea mea pentru țara în care nu am putut să ajung, dar mai știu că dacă rezultatul obținut în urma scrijelitului de peniță va ajunge acolo, atunci visul tău și toate trăirile tale din copilărie vor deveni realitate. Ține minte ceea ce vei scrie este mai mult decât ceea ce ești…”.
Și da avea dreptate… nici acum după atâta timp nu pot uita de marele meu vis și chiar dacă n-o să mi-l îndeplinesc anul ăsta știu că voi reuși cândva pentru că am plecat să lupt pentru el.
Adaugă un comentariu